Visele mele și reality show-urile cu visele altora


Îmi făcusem planuri să termin ce am început să scriu până la sfârșitului anului și să-mi ocup propriu-mi loc în Amazon și de partea cealaltă a producțiilor TV, web sau cinema, respectiv cea creativă. Începusem să mă regrupez digital, să fac curățenie în virtualul meu și să îmi pun problema brandului personal, lucru de care nu m-am ocupat niciodată, dar și lucru de care nu vreau să mă ocup tot eu, ci altcineva care se pricepe mai bine.

Viața iar mi-a împins visele în zona de așteptare aruncându-mă din nou în producție. În producția de reality show pentru tv. Altul. Sau mai bine zis în producția viselor altor oameni. Când participi în facerea unui reality rămâi uimit uneori auzind ce vise au oamenii. Ba chiar te simți de pe altă planetă. Din ce vreau să evadez din zona asta, din aia mă cuprinde mai mult. Frumoasă, dacă ar fi să nu îmi pese atât de mult de libertatea mea și de mine, însă în același timp și una care îmi confiscă viața. Ca să nu mai zic că nu mă ajută la slăbit.

Visele mele sunt sortite unui destin de melc. Un melc care ricoșează din gard în pom și din pom în iarbă. Uneori pare că eu îmi desenez tot destinul, însă în unele zile pare că sunt condusă după bunul plac al universului, în locuri și contexte care nici măcar nu mi-au trecut prin minte. În felul asta îmi dau seama că imaginația mea e palidă comparativ cu imaginația universului și că e foarte bine că nu sunt lăsată la mila propriei minți.

Zilele astea, printr-o discuție întâmplătoare cu un coleg, mi-am adus din nou aminte de trecut.

Ce trecut dement!

Înțeleg greu prin ce minune am scăpat de acolo și am ajuns acum și aici, cu atât mai puțin de ce și pentru ce. Parcă n-a fost viața mea sau parcă n-am fost eu. Am schimbat multe rânduri de piele până acum. Nu știu dacă treaba asta a dus la mai bine sau nu. Emoțional sunt cam chirugicală, ba chiar foarte ermetică, greu de înțeles și de suportat de metaforiști, oameni pe care pare că îi amputez, ba chiar că îi rănesc cu noua mea natură și efecte ale oboselii cronice.

N-aș vrea și nici n-aș mai putea să fiu cum am fost, dar nici cum am devenit n-aș vrea să rămân.

Zilele trecute m-am dus să văd un palat din București pentru filmările noastre.  O bijuterie. Tipa cu care am vorbit la telefon mi-a trimis un tip. Tipul m-a luat din prima în coasă, ca să nu zic pe românește în p***a, fără să mă fi văzut vreodată, fără să fi apucat să scot măcar un cuvânt. Și-a vărsat toți nervii pe mine din primele două secunde și m-a făcut săracă cu duhul, cu banii și cu toate în aceeași propoziție. Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată, o ofensă la modul ăsta, nici măcar din greșeală. În mod normal l-aș fi retezat dintr-un singur cuvânt și aș fi trecut peste el ca tancul sau ca de obicei. Ce mai rămăsese din ziua aia, însă, n-a fost ca de obicei. A fost ziua care mi-a arătat că m-am schimbat ireversibil.

Mă simt în propriul reality show. Văd în spate, deasupra, în față și în laterale camere invizibile care îmi urmăresc viața mea carusel și o înregistrează undeva de unde într-o zi va trebui să o descarc în tot felul de proiecte, oameni și vise. Zi și noapte înregistrează, ce știu și ce nu știu despre mine, ca de exemplu cine sunt când dorm, când nu sunt. Sau ce pot dincolo de ceea ce cred și știu că pot.

Nu pot muri mâine, de exemplu. Sub nici o formă. Sunt prea multe lucruri pe care trebuie să le fac. În perioada asta aglomerată, însă, nu reușesc să îmi aduc aminte nimic din toate lucrurile astea, lucruri pe care acum mai puțin de o luna îmi erau clare. Trec iar printr-un tunel.

Dacă ar fi să-mi pun viața pe o pânză, ar fi un tablou cu multe tuneluri, unele subterane, altele suspendate, cu ieșiri scurte în bucăți de rai și câmpii cu maci, margarete și flori de câmp. Alteori cu ieșiri în alte tuneluri, de alte feluri. Rareori cu ieșiri în alți oameni. Suntem puțini prin locurile astea.