Beția după care n-am mai vorbit unii cu alții niciodată


Beția după care n-am mai vorbit unii cu alții niciodată

Sometime, the only way to stay sane is to go a little crazy” 

Girl, Interrupted

Pe la 20 de ani eram cam razna. Vedeam în rărunchii oamenilor, dar spre deosebire de azi, pe vremea aia nu mă puteam stăpâni, emoțiile-mi stăteau întotdeauna împotrivă. Ardeam la toate capetele și de jur împrejur. Ziceam fix ce vedeam și ce simțeam că se frământă în ceilalți. Zicând, le scoteam la suprafață toate umbrele și simțirile neștiute sau neîntelese încă. Îi speriam. Dacă la început personalitatea mea îi atrăgea ca un magnet, după câte o criză d-asta emoțională, tot ea îi respingea peste bord cu aceeași măsură.

Când vezi așa, doar tu vezi. Posesorul celor văzute e fie în negare, fie inconștient, fie se unge zilnic cu alifie japoneză și nu discută sub nici o formă despre unele subiecte, iar invazivi ca tine sunt trecuți direct pe lista de abandonat urgent.

Pe vremea aia, dacă îmi puneai gaz pe foc, indiferent ce fel de gaz, mă tranformam instant într-o bombă Molotov. Unii oameni m-au înțeles și mi-au rămas în cercul apropiat toată viața, alții au fugit țipând în pas săltat și ținându-se de cap. Fiecare a făcut ce a putut.

Nu mai știu ce fel de subiecte dezbăteam pe vremurile alea, dar știu că ne întâlneam frecvent să ne vedem, să ne vorbim și să ne stingem focurile în valuri de votcă.

Eram patru, 2×2, iar după un șir constant de nocturne de felul ăsta, ne-am trezit pe nesimțite cu o flamă pe diagonala pe care eram eu.

O diagonală extrem de interesantă și de interzisă în același timp, dintr-un șir generos de motive. Una care mă frustra oarecum pentru că se turnase școală și educație acolo prea mult pentru cât apucasem eu să fac și să primesc, mă simțeam inferioară în autenticitatea mea, motiv pentru care am și plecat capul în rărunchii mei, mulțumindu-mă să observ, să admir, să oftez și să bag la cap.

Nu e exclus ca de la mine să fii plecat scânteia aia păcătoasă, verigă slabă cum eram și mucoasa grupului. Focul a sărit în ochii tuturor, dar s-a negat și s-a tăcut, continuând cu seratele care nu făceau altceva decât să arunce gaz pe jarul care se aprindea tot mai tare de la un weekend la altul.

Toată lumea se dorea a fi impecabilă la capitolul coloană vertebrală, așa că toată lumea a făcut-o lată pe măsură.

În noaptea aia au băut toți, mai puțin eu. Venisem cu mașina mea de atunci, un Ford Taunus roșu, și îmi propusesem să fiu legală.

Doar din motivul ăsta am putut să-mi pun frână la toate capetele în ce urma să vină peste mine. Altfel, coloana mea vertebrală de care mă simtisem atât de mândră până atunci se făcuse demult gelatină. Adevăratul motiv, însă, nu era faptul că nu băusem, ci eram doar orgolioasă, motiv pentru care scenariul în care un om trebuie să se îmbete criță ca să mă poată seduce era demn de Zmeura de Aur. N-am putut suporta niciodată să fiu dorită în stare de inconștiență, fie ea și parțială sau unilaterală, indiferent ce cauză ar fi purtat această stare în rădăcină. Cu atât mai mult la o premieră.

Ori în stare conștientă era imposibil, pentru că nimeni nu avea în plan să își schimbe viața, iar o fandare la intensitatea care creștea între noi ne-ar fi dat foc la toți și mai apoi la toți ai noștri. Peste toate, ar fi fost totul mult prea complicat, în primul rând pentru că în lumea în care eu trăiesc perspectivele se construiesc cu greu, nu sunt date. Ori pentru cineva trăit într-o lume a perspectivelor, eu nu eram altceva decât semnul pe care scrie drum înfundat.

Un drum înfundat în miezul nopții, în centrul Bucureștiului. Ceva ce urma să fiu de multe ori in viață.

În timp ce se dezbătea cu foc un subiect, cel mai probabil unul important din moment ce nu mai putea nimeni să vorbească pe rând de câteva ore bune, s-a ridicat brusc și printre aburii de alcool care îi zburau liberi printre sinapse m-a privit fix în ochi și mi-a zis lucind intermitent:

Georgia, vreau să mă înveți să-ți conduc mașina! Acum!

Hahahaha, tu nu mai ții minte ca n-ai permis? I-a zis.

Eu doar am fost privită amenințător de perechea mea de ochi al căror verde s-a stins brusc: Dacă faci asta, te omor!

N-am apucat să mă clintesc, așa că m-am bâlbâit și am rămas nemișcată, încercând să îmi maschez cu un zâmbet surprinderea amestecată cu satisfacție, paradox care mi-a înăbușit în fașă zâmbetul, transformându-l mai înainte de a fi într-o grimasă. Mi-am zis că e 2 la 1 și o abținere, așa că nu mi-am mai făcut griji văzând că dă să se așeze la loc și dezbaterea își reia cursul ca și când nimic nu s-a întâmplat.

Eu am rămas privind lung și într-o parte în paharul meu, încercând să mă redresez și să mă hotărăsc dacă mai suport să stau sau nu.

Legănatul meu în sine a fost repede tăiat la montaj când a țâșnit din nou, prinzându-mi mâna, luându-mă pe sus și zburând cu mine pe ușă afară: Vreau să iesim acum la mașină, Georgia!

Venim repede. A mai adaugat din mersu-i tot mai nesigur.

N-am apucat decât să văd peste umăr două perechi de ochi roșii și să aud o voce sugrumată stingându-se cu de-a sila în urma mea: Bine, bine, du-te, dar să nu stați mult.

Nu-mi aduc aminte drumul la mașină. Inima îmi bătea atât de tare încât singura mea grija era sa nu-mi pierd capul. Mi-au rămas întipărite pe retină doar felinarele de pe trotuar, aerul tomnatic de noapte și eu pe scaunul din dreapta, dând instrucțiuni greșite sub atingerile stângace și aparent întâmplătoare care se derulau fără milă în timpul acestui moment absurd de mentorat într-ale șoferiei.

Nu-mi aduc aminte fii băgat cheia in contact, suspectez până în ziua de azi ca a pornit de la tensiunea dintre noi. Nu există replici mai lovite de absurd decât cele țâșnite atunci. Doar doi tocilari adolescenți în plină explozie hormonală sunt în stare de un dialog atât de frânt si înecat. 

Climaxul s-a întâmplat când am ajuns la mersul în marșalier. A întors capul către mine, apropiindu-se prea mult de fața mea. Privirile nu ni s-au mai putut descleșta. Până nu am intrat cu mașina într-un copac nu ne-am putut reveni in fire. Doar un milimetru mai rămăsese de ars între noi ca să intrăm pe un drum fără întoarcere.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns înapoi, doar că odată întoarsă a trebuit musai să mă pun și eu pe băut. Am rămas peste noapte acolo, privind până dimineață pereții luminați cu ce mai rămăsese din lumina de peste drum. Toți ochii erau unii pe alții, lucind în întuneric și făcând umbre de tot felul în spațiul prea mic unde o frustrare nouă tocmai se născuse în mine și mă cuprindea cu viteze amețitoare din toate părțile.

A doua zi de dimineață a fost insuportabil. Rămăsesem doar noi. Dialogul tembel a trecut la nivelul următor, neprivindu-ne în ochi sub nicio formă ca nu care cumva să ne încurcăm. Am băut cafea, am vorbit despre istoria României și am numărat secundele până la plecare.

M-am simțit cum mă mai simțisem în 1999 când văzusem Girl, Interrupted la cinema în Cotroceni, pe vremea când încă eram studentă și locuiam în căminul studențesc, în Leu. Că sunt la balamuc și că nu vreau să plec de acolo, iar dacă mă scapă cineva, vreau să mă întorc. Tot drumul până la birou m-am întrebat: what the fuck is wrong with me? O întrebare care urma să se învârtă în cerc multi ani de atunci încolo, iar eu odată cu ea.

Noaptea aia, nici începută și nici terminată, a pus punct și a închis toate parantezele. Tacit.

În mintea mea de atunci tăcerea asta a fost de neacceptat, având în vedere buna mea purtare și nevoia mea de exprimare. Chimia, însă, n-a fost învinsă de nimeni până la coadă în istoria oamenilor. Chiar dacă nu trecuse nimeni granițele fizice, în nevăzut se dezlănțuise focul.

Eu n-am avut scuza alcoolului pentru derapajul meu din ax care avea să mi se întâmple câteva săptămâni mai târziu. Într-o zi, când mi-am dat seama că nu ne vom mai vedea niciodată, m-am revoltat. Ideea unui nevăzut atât de abrupt și definitiv, fără niciun cuvânt, ca și când nimic nu ar fi existat, mi s-a părut un act suprem de lașitate. Mi s-a mai părut și un soi de abandon, simțindu-mă lăsată singură să gestionez tot preaplinul ăla.

Continuând să mai învăț și să trăiesc, mi-am dat seama că mai există și alte perspective, că unele lucruri nu se pot duce și trăi decât în lipsa cuvintelor.

I-am trimis un mesaj în care i-am spus tot ce gândeam și vedeam, ce e mai rău și cum e mai rău, bineînțeles. Tot bineînțeles, nu a răspuns niciodată. Cum niciodată n-a mai existat o cale să îndrept eroarea aia și să-mi cer scuze pentru partea mea puzzle făcută praf, așa cum am făcut cu fiecare om în parte în viața ce-a urmat, acolo unde am considerat că nu am făcut lucrurile corect sau suficient de bine. 

Oricât de rotund ai deveni, vei rămâne întotdeauna o umbră în amintirea cuiva. Într-o ecuație mai largă și mai tainică, probabil așa e bine să fie, ca să nu-ți uiți micimea.

Așa a rămas. Tot așa a rămas și Taunusul meu roșu, lovit într-o parte și lăsat cu grijă în curtea tatei ca să facă umbră ierbii.