Există relaţii fericite, fericire. E o chestiune de design. Aici, tu eşti stăpânul focului.


Statistica arată că din 10.000 de relaţii doar 3 sunt fericite. La scara asta, 3 înseamnă aproape zero, dar acel “aproape” înseamnă şi speranţă. În caz că nu mai credeai, acest număr 3 e suficient de incomod cât să te facă să te îndoieşti şi să te întrebi.

Am început să îmi pun cu adevărat problema fericirii acum câţiva ani când m-am apucat de scris filme. Ca să învăţ mai mult şi ca să fac ceva cu pasiunea mea.

Nu reuşeam să scriu filme cu final fericit. Sau măcar să strecor o licărire de speranţă.

Dacă filmul meu nu era horror sau thriller, atunci cu siguranţă era o tragedie sau un film care scotea la iveală ceva very disturbing din personajele mele.

Întotdeauna am excelat la a spune oamenilor verde în faţă şi fără alifii ceea ce n-au putut exprima, la a scoate din ei bucăţele de adevăruri reprimate sau bine ascunse, uneori ce e mai rău. Pentru că m-au întrebat sau pentru că nu m-am putut abţine. Mi-a fost o mare durere în cur acest “har”, dar ăsta e un alt subiect.

În general, oamenii nu m-au iubit pe mine, ci mi-au iubit capacitatea de-a vedea în adâncul lor, lucru care i-a făcut să se simtă văzuţi şi înţeleşi, să nu se mai simtă singuri şi să creadă că mă iubesc. Eu doar am luat-o în serios. Aici m-am tăiat cel mai mult. În această confuzie.

Natura mea mi-a stat mereu împotriva, a stat mereu între mine şi fericirea mea. A fost o sabie cu multe tăişuri. Mi-a luat o viaţă să învăţ să mă descurc cu ea şi tot mai dau rateuri pe alocuri. Uneori epice.

Un alt adevăr este că o parte din mine e psihopată, dacă ar fi să mă uit la definiţii şi la modul cum simt eu lucrurile. Empatia mea se manifestă fără gargară, metafore şi pamperşi. Empatie nu înseamnă pentru mine să stau mai mult de o dată să ascult aceleaşi lucruri sau să validez prin prezenţă tipare distructive. Cred că ţin prea mult la timpul meu, apoi mi se pare o chestiune de respect reciproc. Probabil oamenii cu vieţi mai extreme, cu munci în care au tot condus şi mai orientaţi ca natură către soluţii şi competiţie au apucăturile astea mai chirugicale.

Miezul lor e la locul lui, trebuie să decojeşti ca să cunoşti. Să faci efort.

Însă oamenii au nevoie să te vadă ca la tarabă, expus până la os. Iar pentru că cei mai mulţi sunt orbiţi de sine şi de propriile nevoi şi nici nu alocă timp pentru investigaţii, pentru cunoaştere, au aşteptarea să te expui singurel. Pe tavă, frumos. Să îi provoci, să îi atragi, să îi seduci. Să le atingi corzile într-un moment în care d-abia dacă le ştii numele. Daca nu faci aşa, eşti neinteresant, bun de nimic, nu înţelegi nimic. Dacă coarda e atinsă şi ei se inundă de fluturi în stomac, aia e iubire. Bingo! Apoi mai au aşteptarea să faci şi un pic de sex (pardon, dragoste) în acest proces al cunoaşterii. Ca să nu se stingă focul. Un foc independent, se pare, de voinţa si libertatea lor. Doar ne dorim, nu? Sexul e poarta către suflet, parcă aşa s-a mai zis pe alocuri. Cu siguranţă e, însă e şi asta o artă.

Dacă eşti încă la faza de liceu, accepţi. Însă accepţi înainte de vreme. Există şi în relaţii un flux operaţional, nişte momente care descuie alte momente. Dacă eşti doar consumator de senzaţii în numele iubirii şi al dezvoltării personale, trebuie să ştii că eşti pe un drum ocolitor în călătoria ta către destinaţia fericirii. Uneori, atât de ocolitor încât rişti să o apuci într-o direcţie complet opusă şi să te convingi singur că asta e tot, că atât se poate. Sau să te apuce batrâneţea căutând.

Eu fiind ciobită din prima zi pe Pământ, am fost expusă by default. Privind doar din interiorul meu, nu mi-am dat seama cum se vede din perspectiva celuilalt. M-am prins mai greu, atunci când am început să-mi mişc fundul din mijlocul universului şi să încep să văd şi planuri generale, nu doar prim-planuri. Să văd cum se vede şi din spatele ochilor celuilalt.

A fost complicat. O vreme a fost dureros, uneori insuportabil, apoi a devenit din ce în ce mai interesant. A devenit design. Mi-am amestecat culorile şi elementele în tot felul de feluri până când am obţinut o compoziţie în care să simt că pot creşte şi să mă pot descoperi.

Unii oameni cred că nu eşti autentic dacă faci aşa. Că nu poţi tu să devii ce compoziţie vrei, cine vrea muşchiul tău, că sunt nişte date fixe din care orice ai face nu poţi ieşi. Eu zic că ăştia îşi cam iau ţeapă.

Ne e frică cumplit de felul ăsta de libertate. Cum să ne apucăm acum să fim altcineva decât cine am tot fost? Chiar dacă cine am fost ne-a dus invariabil în acelaşi zid, la acelaşi tip de rezultat. Conform acestui tipar înseamnă să ne invalidăm viaţa de până acum, pe noi înşine de până acum. Asta e greu de suportat, un astfel de proces implică o faza de confuzitate, ba chiar delir, iar template-ul ne-a învăţat să asociem necunoscutul, clătinările şi confuzitatea cu ceva rău.

În realitate, extrem de puţini oameni suportă temperaturile libertăţii. Pe drumul asta rişti să descoperi adevăruri neaşteptate şi dacă nu vrei să-ţi spargi tiparele, ce să faci cu ele?

Revenind la filmele mele cu final fericit – pretextul de-a afla mai multe despre cine sunt până la urmă, am fost nevoită să mă întreb: ok, dar lucruri bune nu pot exprima? Sau de ce n-aş putea exprima şi lucruri bune la fel de bine?

Dacă exprimarea răului şi-a nevăzutului mi-a venit natural, exprimarea lucrurilor bune m-a cam durut. M-am simţit ca un amputat care şi-a dat singur drumul pe scări. În acelaşi timp, mi-am dat seama că sunt într-o extremă şi că nu e aia totul.

De ce nu pot scrie poveşti cu final fericit? Cum arată finalul fericit? Îmi sună a paradox. De ce n-am avut relaţii fericite? Sau dacă au fost fericite, eu de ce nu m-am simţit fericită?

Pentru că nu cred în fericire? Pentru că în ţara în care am fost crescută nu există cultura fericirii? Pentru că sunt prea franjurată? Sau pentru că habar nu am ce e fericirea?

Oricâte răspunsuri mi-am dat la întrebările astea, toate se spărgeau într-un zid şi reveneam în acelaşi punct.

În final mi-am pus o altă întrebare: dar dacă nu contează nimic din toate astea?

Dacă fericirea e doar o chestiune de design?

Dacă este suficient să îmi imaginez şi să scriu undeva ce-mi imaginez, sub forma unui film, de exemplu? Până la urmă nu asta înseamnă creaţie? Să compui, să îţi imaginezi, să accesezi lumi noi şi să te întorci cu ceva nou de acolo?

Dacă este suficient să-mi creez o lume a poveştilor mai vesele şi mai fericite? Nu contează că sunt bune sau nu, ci doar procesul, exerciţiul. Chiar dacă aş începe slab, la un moment dat m-aş îmbunătăţi.

Şi mi-am desenat o lume în care plantez doar poveşti fericite sau mai jucăuşe, mai proaspete un pic. Cu fiecare poveste lumea creşte şi ia forme noi. Şi eu la fel. Mă simt din ce în ce mai bine. Mai fericită. În plus mă ţin ocupată si motivată, însă nu într-un mod în care mă ascund, ci într-unul în care explorez. Bineinţeles, nu am renunţat la umbre. Însă partea asta era complet necrescută. Trebuia mai mult echilibru intre ele.

Apucând cărarea asta, au început să apară şi sincronicitaţile. Mereu m-au fascinat. Un muzician care vrea să facă coloana muzicală la poveşti, un challenge al fericirii care îţi da bani să îţi continui munca, prieteni noi care vor şi ei să scrie poveşti în lumea asta nouă şi altele.

Tot pe drumul asta am mai găsit şi bucăţi din propria-mi fericire. Erau acolo, dincolo de template.

Dacă aş fi reuşit să înţeleg mai devreme că întreg design-ul fericirii stă doar în mâinile mele, aş fi salvat mai mult timp. Poate.

Însă cine să îţi zică şi să îţi arate? Nu avem ghizi pentru lucrurile astea, lumea e mult prea plină de marketing. Iar în ţara noastră lumea trăieşte în cultura nefericirii. Un om fericit ne pare dubios, suspect, sigur e un impostor. Trebuie făcut praf pe reţetele de socializare ca să forţăm adevărul adevărat să iasă la suprafaţă. Şi dacă reuşim să-l destabilizăm cu nervii noştri la fel de praf, cu frustrările noastre, gata! Şah mat! S-a arătat adevărul. Dacă era bine, nu reacţiona aşa sau nu zicea aşa.

Un design bun implică învăţare continuă şi mult disconfort. Uneori trebuie să dărâmi tot din temelii şi să o iei de la început, până îţi iese ceva mai bun. Trebuie să te aştepţi la asta şi să o poţi face dacă constaţi că e cazul. Fără ezitare.

De cele mai multe ori răspunsurile stau în noi întrebări şi în lucruri care urmează să apară tot facând paşi, în lucruri noi pe care trebuie să le înveţi. Doar în felul asta dispare presiunea si neliniştea, ducându-te mereu dincolo de ceea ce ştii.

Ca să ieşi dintr-o situaţie în care nu eşti fericit sau măcar îndeajuns de bine, nu zbaterea e calea, ci învăţarea, deseori învăţarea unor lucruri care sunt cu totul în afara familiarului tău. Explorarea.

Nu. Nu sunt focuri de artificii, senzaţii tari şi chestii de genul ăsta. Nu aşa cum ne aşteptăm să fie, mereu privind din afară, mereu oferite de alţii pentru plăcerea noastră, mereu independent de vointa si libertatea noastra. Extremele doar stau într-un mai bun echilibru. Iar echilibrul asta e putere, în primul rând asupra ta.

În paradigma asta, tu eşti stăpânul focului.

E o responsabilitate mare şi vine la pachet cu libertatea. Iar libertatea înseamnă deseori să rămâi singur pe drumul ăsta şi să fii ok cu treaba asta.