Indepartatii, predica din noaptea Invierii si altele de pe drum


Anul asta n-am avut nimic de zis la capitolul urari si ganduri de Paste, iar postul l-am tinut doar in sinea mea. N-am putut prea mult de data asta.

Pe scara rosturilor as fi ramas repetenta, cum am ramas in mai toti anii. Oua nu inrosesc, m-am bazat intotdeauna pe mama. Anul asta am decis sa ramana asa. E mai bine pentru toti. Ea se bucura sa fie toate din toate, eu si noi ne bucuram sa ajungem la ea cu totul. Vederea lor ma bucura atat de tare incat ma tem ca daca le-as inrosi eu, as pierde bucuria asta. Cica asta ar fi PR ca sa scap de treaba si sa ma scot. O fi si asta, nu zic nu, dar nu pe primul loc.

Anul asta m-am dus la Inviere asa…cu o stare de profunda neadaptare. Dupa ce m-am desprins de aici, nu m-am mai prins niciunde. Mi-am strans sufletul tabacit manunchi, mi-am lasat gandurile intr-o parte si m-am dus. Am fost dintre cei ramasi in afara bisericii si ajunsi in ultimul minut. O multime mica si linistita, dar cel mai mult mi-a parut adaptata. Si pestrita, cum sunt toate multimile din centrul orasului, oriunde ai intra. Si eu pe acolo.

Sunt inconjurata de biserici aici unde stau. Nici nu stii cum sa alegi. Totusi, incep sa cred ca te aleg ele. M-as fi dus la Mitropolie, n-am fost niciodata, insa m-am nimerit din nou la Sf. Mina. Era mai aproape. A doua oara acum. Un aproape care pare ca nu are legatura cu distanta. Prima a fost in treacat, intr-o zi cand aveam treaba pe Calea Calarasilor. Nu mai stiu ce treaba. Atunci am aflat ca e ocrotitorul pagubitilor. Scria undeva, eu nu stiam nimic. Cand am ajuns acasa m-am pus sa cercetez, macar asa, ideile principale, sa nu raman complet pe dinafara.

Ramane singur pe lume inca de la bun inceput. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta.

Mi-a placut peste masura replica Sfantului Macarie Egipteanul, atunci cand s-a intalnit cu el, in vremea petrecuta in pustiu:

“Ce cauti Mina, de unul singur, intre cer si pamant? Locul tau este printre oameni, ca acestia sa ia aminte la cuvintele si faptele tale. Daca ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca sa inviezi ca un invingator fara sabie”.

L-au macelarit incet si pe rand. Mai intai i-au taiat mainile, apoi picioarele si in cele din urma capul. Dupa insemnari, pare sa nu fi avut mai mult de 24 de ani cand l-a mutat Dumnezeu dincolo. Ti-ar veni sa zici ca a murit prea tanar si ai avea dreptate in felul tau. Insa eu am ajuns sa cred ca in multe cazuri oamenii mor mai inainte de-a se pierde. Ii ia Dumnezeu cumva la fix. E mai putin important sa intelegem noi.

Tare mult m-am simtit in viata asta ca Sfantul Mina. Nici colo, nici dincolo si mereu intrebandu-ma ce trebuie sa fac, care e rostul meu pe pamant. Ma intreb, totusi, oare cat ar mai fi ratacit el de unul singur intre lumi daca nu i-ar fi iesit in cale Sfantul Macarie Egipteanul ca sa-i arate calea, menirea? Oare va exista un Macarie Egipteanul si pentru mine?

E greu sa traiesti viata dupa ce ai fost pagubit. De bunuri, de inocenta, uneori chiar si de suflet. E aproape imposibil. Mai ales in zilele noastre.

Doamne, cat mi-a mai placut predica de la Inviere! A fost atat de realista, de fireasca incat m-a facut sa plang si sa ma iau prin surprindere. Nu stiu de unde a venit plansul ala mocnit, dar mi-a prins bine.

Cuvantul cu care preotul a inceput si pe care l-a repetat de trei ori a fost “nadajduim” si a terminat cu “va rugam sa ne iertati”. Nadajduim ca nu vor pleca si ultimii romani ramasi in tara, ca cei ramasi vor avea puterea sa fie stalpi pentru viata de aici si pentru cei care se vor intoarce. A incheiat cerandu-ne iertare, noua, obisnuitilor din multime, ca ei preotii nu stiu ce sa zica si cum sa zica ca sa ne aduca mai aproape de biserica si in cele din urma de credinta, ca sa ne aline mai bine suferintele, ca sa ne ajute mai mult.

Privind oamenii negativi in general, a zis sa nu-i numim dusmani sau vrajmasi, ci mai degraba indepartati. Cum face un cuvant diferenta intre judecata si lipsa ei si cum poate un cuvant sa-ti ofere un manunchi de intelegeri. Fantastic. Caut de ani cuvantul potrivit pentru situatiile astea si niciodata nu m-am gandit la indepartati. In capul meu plin de nervi si deseori plin ochi de scurtaturi si superficialitati menite sa ma indreptateasca, indepartatul a fost intotdeauna asociat cu strainul. Si atat. Punct.

Privind anafora din noaptea Invierii ne-a adus aminte ca este facuta cu multa rugaciune si sa o luam cu luare aminte in perioada urmatoare. Sa ne cautam inainte de-a o lua, sa fim cu inima si ganduri bune. Era in pungute, intr-un cos mare, lumea lua la plecare. Sute de pungute pline cu anafora, toate legate manual de cineva. Cata dragoste sa stai sa legi atatea sute de pungute ca sa aiba oamenii ce lua, oameni care nu vor afla niciodata cine esti si despre care nu stii nimic si nici nu vei sti. Unii puneau in cutia milei un leu si luau cat puteau duce, altii puneau zeci si sute de lei si luau doar una. Pentru unii parea a fi ultimul leu, dadeau tot pentru asta si luau pentru cat mai multi ca ei sau pentru ei ca mancare in zilele urmatoare. Nimeni nu cracnea, nimeni nu impingea, nimeni nu se uita lung. Vedeai dreptatea lui Dumnezeu in randul ala.

Predica preotului din noaptea Invierii mi-a dat dimensiunea durerilor, a bolilor si a suferintelor romanilor, dimensiunea plecarilor din tara. A fost o predica in fata unei mari renuntari, ingenunchieri chiar. N-am mai intalnit o predica de felul asta. M-a luat pe nepregatite. Ma asteptam la sfaturi si indemnuri. Am primit o manifestare a smereniei. N-a respirat nimeni cat a vorbit preotul. Parca ii vedeam vocea cum trece de Pamant si umple universul.

A fost o predica care a avut forta sa ridice din genunchi multi oameni din multimea aia. Apoi, cu fiecare bataie a clopotului se mai ridicau unii. Ii puteai vedea dupa cum li se misca starea, dupa cum mergeau prin multime si cautau sa dea mai departe Lumina, dupa cum te priveau vanzandu-te. Ii mai puteai vedea si pe strazi cand se opreau la masini si dadeau si oamenilor din ele, si pe troturare si benzinarii, pe unde mai erau oameni si nu era inca. Daca intorceai capul vedeai Lumina inmultindu-se in alb, galben si rosu, dupa cum isi avea fiecare lumanarea.

Pentru cateva clipe puteai vedea cum oamenii se reconectau unii la altii si la ei insisi. Cum ar fi sa ramanem asa? M-am gandit. Intr-o lume in care binele din noi sa faca diferenta, sa ne devina reflex.

M-am ciocnit repede de un grup de indepartati cand am ajuns la bloc. Langa intrarea in scara si noi avem un loc cu jocuri de noroc, o farmacie si un Mega Image. Un grup de baieti disperau pentru ca la pacanele e cu program scurt zilele astea, iar acum era inchis. Iaca, si lumea pacanelelor are Invierea ei, mi-am zis.

Duminica am luat-o spre mama, iar mai apoi peste deal, spre tata la cimitir. Dupa turul asta, am trecut sa ne vedem la tata in curte cu familia, iar mai apoi am trecut dealul inapoi si ne-am intors la mama. Am pus si cateva poze ca sa stie apropiatii ca ma gandesc la ei. Nu ne-am tulburat starea de domolire cu telefoanele.

Stand afara la masa si vorbind de toate cele, s-a oprit la poarta un satean si a strigat cu bucurie catre mama:

– Hristos a inviat!

Mama, care niciodata nu are la ea un raspuns la care sa te astepti:

– Vedeti ca stiti?

– Pai doamna Magdalena, daca eram prost ajungeam ministru.

La schimbul asta de replici m-am lasat corupta de tuica fiarta cu chimen care se racea de una singura pe masa. M-am gandit ca aerul tare si inca cateva oua rosii si ciorba de salata, preferata mea, imi vor misca repede aburul din cap si voi putea conduce drept inapoi catre Bucuresti.

Am facut si un selfie cu toate fetele noastre ca sa pun in album. A iesit belea, mai ales maica-mea. Asta nu stie sa stea la poza, crede ca e moment de circ. Insa nu mi-a zis nimeni ca imi ramasese patrunjel pe un dinte, asa ca nu am mai putut pune si poza aia. Mai apoi cand a reparat sora-mea poza in Photoshop, mi-a indreptat dintii si i-a albit ca intr-o reclama pentru dentisti. Am pus iarba verde cu floricele galbene in loc.