De ce crezi ca depresia este o problema?


Statisticile lumii arata ca depresia este fruntasa pe lista cauzelor care provoaca moartea, dupa bolile de inima. Statisticile, insa, inregistreaza obiectiv lucruri. X oameni sufera de inima, Y oameni mor zilnic din cauza accidentelor rutiere, Z oameni traiesc sub 1$ pe zi, W oameni sufera de depresie.

S-a stabilit, avand foarte putina cunoastere, inclusiv stiintifica, ca depresia este o problema si am ramas in paradigma asta. S-au dezvoltat niste medicamente, ultima oara prin anii 50′-60′ despre care nimeni n-a inteles exact cum functioneaza, dar s-a constatat ca ajuta oamenii sa stea departe de intunericul, durerea si chinul depresiei si asa a ramas.

Dar daca depresia este parte din solutie? Daca este un prieten? Daca nu este dusmanul fericirii si al bunastarii, dar o functie avansata a mecanismului uman catre toate acestea?

Atunci cand intalnesti pe cineva diferit de tine, ai tendinta sa-l respingi. Parerile, gandurile si chiar sentimentele pe care ti le trezeste acel cineva sunt prea provocatoare, ba chiar deranjante sau tulburatoare. Te temi sa ii faci un loc in viata ta pentru ca ar insemna sa validezi ceva complet diferit de tine. Ce este prea diferit de tine si de ceea ce cunosti pana la momentul acestui fel de intalnire, tinzi sa asociezi cu ceva care iti este opus. Cand percepi ceva ca opus, il percepi automat ca negativ pentru tine, ca ceva care atenteaza la binele si bunastarea ta.

Aceste sunt tipare de gandire si de a fi. Nu am fost invatati sa ne folosim instrumentele judecatii, nu am fost constientizati de cat de mult inseamna si poate fiinta umana, dar mai ales de faptul ca suntem mai mult necunoscut decat cunoscut. Insa aceste tipare iti deseneaza intreaga existenta, iti influenteaza o serie intreaga de alegeri. Deseori de la un capat pana la altul al vietii, ajungand sa traiesti o viata intreaga in afara ta.

Daca depresia este un astfel de prieten? Daca alte conditii ale mintii etichetate ca boli sunt astfel de prieteni?

Daca rejectand cu atata virulenta ceea ce nu putem cuprinde intr-un moment, dam cu piciorul de fapt unei chei catre un univers al solutiilor? Iar prin asta ne influentam direct timpul dintre noi si binele si menirea noastra?

N-am intalnit niciun depresiv sau “nebun” prost. Nici macar unul. Toti au o intelegere a lucrurilor extraordinara, o inteligenta sclipitoare, o creativitate fantastica.

Daca ceea ce percep ca depresie (lipsa de motivatie, bucurie pentru viata, etc) e doar creierul meu care este mai ocupat sa rezolve un puzzle complex format din fiinta care sunt, intelegerea oamenilor, a vietii? Iar la interfata fac ce pot, atata vreme cat creierul meu se ocupa cu dezlegarea acestui puzzle complex? Fac ce pot ca sa rezist, ca sa-l ajut, ca sa merg inainte in forme din ce in ce mai inteligente.

Daca tot ceea ce trebuie sa facem in raport cu depresia este sa o abordam ca pe o solutie si nu ca pe o problema? Ca pe un ghid care vrea sa ne arate cum sa ne apropiem mai repede si mai bine de cine suntem, de capabilitatile noastre, de ceea ce putem realiza, de scopul si menirea noastra?

Daca menirea noastra nu e intotdeauna ceva stiut sau de gasit, ci ceva de construit?

Stiu multi oameni care nu dedica visului lor nici macar o ora pe zi din cauza depresiei si multi care nici nu mai stiu care e visul ala din cauza depresiei. Nu (mai) inteleg ce trebuie sa faca, incotro. Se dau cu capul de peretii fiecarei zile. Altii asteapta sa se intample ceva sau sa atinga mai intai un anumit grad de confort si mai apoi sa se ocupe si de visul, pasiunea sau viata lor. Altii asteapta ziua cand ii va lovi Nirvana pe malul unei mari, moment din care toata creativitatea lor in sfarsit se va dezlantui.

Cei mai multi isi conditoneaza visul de atingerea unui anumit nivel de confort mai inainte. Si pe masura ce timpul trece si acel nivel de confort nu se mai intampla, intra in panica si se adancesc si mai mult in tristete, in dezamagire. Fac 40, 50, apoi o criza de viata, de sanatate sau de identitate se intampla si lucrurile devin si mai complicate.

Dar daca e invers?

Daca mai intai trebuie sa-i oferim visului totul, iar treaba asta rezolva implicit toate problemele?

Daca pe drumul asta constatam ca nici macar nu aveam nevoie de confort? Ba dimpotriva, ne statea in cale, ne incetinea, ne manca timp si vitalitate?

Se stiu prea putine lucruri despre conditiile firii, ale mintii, ale creierului. Prea putine ca sa pariem atat de mult si cu atata convingere ca sunt probleme doar pentru faptul ca nu le putem cuprinde intr-un anumit moment al vietii.

Un puzzle nu e musai o problema. Percepem problemele ca pe lucruri apasatoare, lucruri care ne incurca. Ori de cele mai multe ori, problemele sunt prietenii care ne conduc catre noi lumi, noi oameni, noi intelegeri; ne mai scot din stagnare si autosuficienta.

Daca opunem atat de multa rezistenta depresiei, ca si oamenilor diferiti de noi, doar pentru ca nu vrem de fapt sa renuntam la tiparele care au prins radacini in noi si care ne-au condus vietile pana acum? Daca partea intunecata a depresiei este oglinda incrancenarii? Daca de fapt aceasta rezistenta pe care o opunem este si ceea ce ne seaca de vointa, de motivatie si de bucurie pentru viata? Daca este o alegere?

Daca depresia e doar un instrument mult mai inteligent decat noi menit sa ne conduca la implinirea noastra? Daca simtim durere si intuneric doar cand ne indepartam de noi, de calea si de visele noastre? Cand nu dedicam suficient timp si energie lucrurilor care ne cheama, viselor, pasiunilor?

N-am intalnit om ajuns pe calea lui in toate cele coplesit de depresie, oricat de grea i-ar fi viata si incercarile.

Nu stiu, poate merita sa ne abordam si din unghiuri mai largi.

Poate lumea nu e plina de oameni care au problema depresiei, ci de oameni care sunt ocupati cu toata fiinta lor sa rezolve un cub Rubik complex, tot mai complex pe fondul schimbarilor atat de rapide din lume si care ne afecteaza la cel mai personal mod. Poate timpul tiparelor se dizolva, iar in lumea noua doar nu mai e loc pentru tipare.