Ma duc dupa altii de data asta


Dupa ce am abuzat ani in sir de blog ca sa imi fac de cap pe calea terapiei, haotic si cu ce-am avut la indemana, respectiv cuvantul si mici episoade autobiografice, de anul asta ma duc dupa altii. Dupa altii care s-au dus dupa ei insisi si si-au sapat carari prin lume.

Revelatia mi-a venit cel mai probabil in timpul anesteziei, la un nivel mult prea departe in subconstient ca sa il pot atinge cu mintea. Un moment in care am disparut cu totul din lume. Si Doamne cat de bine a fost! M-as duce lunar sa trec prin 4-5 ore de anestezie generala, sa iau o pauza de la lume, viata si mine.

Sau poate relevelatia a venit dupa primul Xanax din viata, tot atunci, in noaptea aia cand am dormit cel mai bine din toate noptile. Daca stiam ca e asa de bine, imi faceam de cap cu el mai devreme. Am insa prea multe adictii si slabiciuni ca sa ma mai leg la cap si cu pastilute roz.

Trecutul pe care il credeam doar negru, dureros si inchis a crapat pe alta parte si cu urme de lumina. Instant. Mi-a dat inspiratie sa scriu povesti si solutii castigatoare in concursuri platite si m-a ajutat sa rup mai bine bariera limbii. Daca tot a trimis universul bani neasteptati, i-am folosit la chirugie, tot pe chestii nascute din trecut, ca sa fie reciclarea ca la carte. A mai adus insa si o oferta de job interesanta, de la americani bineinteles, in sensul ca e de pe drumul pe care tot merg de o vreme si e mai corecta ca bani. Un episod pilot momentan, dar un inceput frumos nascut spontan si complet neasteptat la intersectia tuturor punctelor pe care le-am conectat in toti anii astia.

Inainte de operatie m-am antrenat cu noul Hanibal si Vikingii. Toate sezoanele. Dupa care n-a mai fost in mine urma de smiorcaiala, frica sau ezitare. Pana sa aleg, insa, m-am topit de frica. Habar n-avea ca inca mai vietuiesc frici in mine.

Anyway, in tot acest proces de lasat la propriu in urma partea halucinanta a trecutului, am avut unele transari de facut in mine. Parantez pe care le credeam inchise. S-a dovedit ca viata m-a mai infrant pe alocuri si m-am mai abatut sau inmuiat.

Una din ele a fost ca mi-am dat seama ca nu mai am timp sa muncesc pentru altii nicio clipa in plus. Cel putin nu pentru altii care-mi stau in cale, care-mi sufoca creativitatea si care nu ma duc mai aproape de pasiunile mele. Asta a fost conditia mea dintotdeauna, ar fi timpul sa nu mai las nicio virgula dupa ea.

Alta a fost ca e momentul sa ies din faza autobiografica. Aici m-a inspirat Felini. El construia lumi si oglindea fidel natura umana in personaje iconice. M-a mai inspirat si Tarantino care isi extinde personalitatea prin tot felul de personaje si situatii. Si apoi Lynch cu universurile lui ca din vis.

A fost un episod al trecutului cand tot ce-am fost sau am mai putut fi, a fost doar cuvant. Am salvat de pe blog textele cele mai aproape de mine ca sa nu ma pierd de ele, le-am convertit intr-un blook, un fel de carte si aia e, pana se stinge cu totul natural. O experienta ca nici o alta. Insa acum am nevoie sa sar din lanturile alea si sa duc cuvintele mai departe. Sa le transform in altceva.

Asa ca ma duc dupa altii de data asta, dupa cei care n-au mai pierdut timpul si care si-au urmat chemarile pana la capat, facand tot pana la capat ce-i reprezenta mai mult. Cu toate riscurile, cunoscute si necunoscute.

Unde va mai duce si asta, nu stiu. Cum niciodata n-am stiut nimic. In fiecare zi totul a fost necunoscut.

Totul e bine. Mult mai bine. Viata e si mai grea, dar si mult mai generoasa si mai blanda. Ma refac incet si sigur, pana explodeaza primavara sunt ca noua.

Chestia e ca nu mai e timp pentru compromisuri si drumuri ocolitoare, pentru lins rani, plans de mila si tristeti. Sunt multe vieti care asteapta sa fie traite si lumi care asteapta sa fie descoperite si construite. Si sunt putine minutele ramase pentru a ajunge acolo.

Ma duc dupa altii de data asta, dupa altii care s-au dus de capul lor fara sa clipeasca. Nu mai e nicio alta cale. Niciodata n-a fost alta, de fapt.