Cum faci primul leu ca sa iti incepi afacerea? Dar ca sa ajungi la munca?

ant

Ma intreba odata o doctoranda care isi facea teza in antreprenoriat “Ce-ai face in Romania daca ai avea 5000 Eur?”

I-am spus ca m-a ales gresit pentru cercetarea ei, pentru ca din lumea din care vin eu nu-ti da nimeni 5000 Eur ca sa iti incepi afacerea, trebuie sa ii inventezi tu. Simtindu-se inconfortabil cu abordarea mea, in loc sa o ia ca pe o provocare si sa-si reformuleze intrebarea, a insistat pe aceeasi linie: “si totusi…ipotetic”.

I-am spus ca teza ei porneste cu o fisura fundamentala: nu este nimic ipotetic in antreprenoriat. Antreprenoriatul nu se preda la tabla, ci punandu-i omului in mana o harta si-o busola si aruncandu-l peste bord, impingandu-i limitele, emotiile si nervii, scotandu-l din minti, provocandu-l. D-abia dupa experimentul asta, omul poate gandi limpede si decide daca e pentru el sau nu aventura asta. Ceea ce vrea sa puna in practica e un detaliu. Peste cativa ani va fi nevoit sau va vrea sa inceapa altceva si tot asa. Structura lui e cea care face diferenta intre a fi si a nu fi. Altfel, il trimiti la pieire. Oricat de bune i-ar fi ideile si oricat de bine ar porni, nu va dura mult pana se va izbi de capetele sistemului, de razboaie de uzura si de rechini mai mari sau mai mici care-i vor zbura capul de pe umeri.

Scolile astea noi de antreprenoriat ar trebui sa fie concepute dupa modelul taberelor militare. Antreprenorul joaca in linia de foc. In prima linie. Incepe cu mainile in buzunar in mijlocul necunoscutului si de acolo se presupune ca trebuie sa faca performanta sau macar sa reuseasca sa-si sustina viata. Nu-l tine nimeni in brate, nu-i garanteaza nimeni nimic, nu-l mangaie nimeni pe cap si nu-l sterge nimeni la fund cand musca asfaltul cu dintii sau cand greseste. E pe cont propriu.

Orice scoala de antreprenoriat care nu-si centreaza prima parte de formare educationala pe calirea naturii umane, pe pregatirea ei pentru realitatea care il asteapta pe aspirantul debutant, e departe de realitate. Treaba asta o confirma permanent statisticile care arata ca majoritatea start-upurilor nu trec de primul an, iar din ce ramane majoritatea nu trec de-al treilea. Cine ajunge la al cincilea an e tare, iar cine trece si de pragul asta are o sansa. De multe ori afacerile nu mor din fasa pentru ca n-a fost buna ideea sau pentru ca nu sunt clienti, ci pentru ca fondatorii se lovesc de tepe din partea partenerilor, de fraude, de vidurile sistemelor, de furturile angajatilor, de angajati si de multe altele. Pentru ca nu sunt pregatiti pentru realitatea junglei si pentru violenta vidurilor din sisteme.

Zambetul ei de pokemon mi-a adus aminte de o treaba foarte comuna pe care multi zambitori de profesie o au: faptul ca zambesti nu inseamna ca ai o atitudine pozitiva.

Nu exista nimic pe piata pentru omul care o idee, atitudinea si aptitudinile pentru a o implementa, dar nu are nicio posibilitate materiala de-a o pune in practica sau de-a face mai mult decat o prezentare. Pentru “infants”. Nu exista nici un tip de produs de finantare pentru start-up-ul ala adevarat, care se incepe din nimic. Fireste, e riscant, bla bla.

Si totusi, americanii vad altfel. Mai nou si-au facut tabere unde ii platesc pe oameni sa isi dezvolte ideile si nu se baga in firmele pe care acestia reusesc sa le porneasca. Fac treaba asta ca sa fie cu ochii pe viitor, ca sa stie unde si in cine sa investeasca. S-au prins ca se pierde multa valoare pe langa sistem si au captat-o. Apoi mai sunt statisticile care arata ca majoritatea start-up-urilor se prabusesc repede, astfel nu vor sa intre mai adanc in joc in timpul asta. 

Pe la noi inca mai exista oameni care cred ca start-up-urile sunt viitorul. In America ele sunt viitorul de foarte multi ani, iar mai nou au aparut jucatori care pariaza pe “iarna” start-up-urilor, impotriva lor. Se intampla ceva asemanator cu ce s-a intamplat prin anii ’70 cu inteligenta artificiala. 

Pe fondul lipsei cronice de optiuni de finantare naturale, care sa urmeze ciclicitatea vietii si-a economiei, proiecte care raspund imediat unei probleme sau nevoi existente mor in fasa. Se finanteaza cel mai mult proiecte cu bataie lunga in viitor sau pentru chestiuni industriale, pe cand cele care vizeaza inovatia sociala si micile afaceri n-au optiuni. Apoi canalele de finantare traiesc intr-o bula birocratica care spumega de abstract. Desi isi concep targetele intr-un acord aparent cu realitatile, metodele si instrumentele folosite in zona procedurilor si-a criteriilor sunt defazate total fata de cum stau lucrurile la firul ierbii, fata de nevoile si problemele epocii in care traim si a generatiei care suntem. Nu e de mirare ca rata absortiei este minuscula de ani in sir.

Unele idei si-au gasit crowdfunding-ul ca posibilitate, insa e o piata nereglementata, prea tanara, iar la mijloc sunt firmele de fin tech si intermediarul care iau prea multi bani din ce se aduna. In unele, accesul nu e atat de facil, iar ca sa ai succes iti trebuie resurse serioase de marketing si viziune privind strategia de prezentare si promovare. Te adresezi unor audiente complet necunoscute, invizibile, pe care trebuie sa le convingi in mai putin de 2-3 minute de video si cateva randuri de text. E o alta mancare de peste. Iti trebuie un alt fel de cunoastere si experienta, alte simturi pe zona asta.

Bancile au ramas pe aceeasi linie la capitolul asta. N-au niciun produs pentru “nou nascuti”. Indiferent ca e criza sau nu, trebuie sa faci dovada profitului si-a cresterii continue in ultimii 3 ani. Nu e nimic nuantat. Se adreseaza unui alt target si asa va ramane. Mai putin o banca americana care a schimbat macazul si si-a dat seama ca nu se va putea mandri cu multi ani pe piata daca o va mai tine asa, rupta total de realitate. In business continuity nu e vorba doar de cum procedam in caz de incendiu si calamitate. Era vorba de produsul lor de creditare pentru studenti. Dezvoltasera in spatele lui un intreg mecanism si retea de salvare a studentului indatorat la ei. O mare problema a zilelor noastre. Imediat cum termina studiile, il preluau si-l ajutau sa intre in campul muncii. Prin produsul asta refinantau si creditele altor studenti indatorati la alte banci. Foarte smart pentru cresterea portofoliului si fidelizare, dar si ca abordare sociala. Aveau si un slogan demential, ceva de genul: “Stim ca suna ciudat, insa noua chiar ne pasa de viitorul tau.”

Mi-a placut la nebunie cum s-au diferentiat. Au invatat ceva din criza care a fost si care va reveni. Sunt cu ochii pe probleme si cauta solutii.

Asadar, cum faci primul leu ca sa-ti incepi afacerea?

Depinde.

Depinde cine esti, in ce tara traiesti, cat de bogati sau bine conectati iti sunt prietenii si familia, cati ani ai, ce educatie ai, cat de bine cunosti si intelegi mecanismul sistemului, cate limbi straine stii, cat de sanatos si generos e sistemul, cat de sanatos si generos esti tu.

Imi aduc aminte cazul unei mame sarace care isi crestea singura copiii. Nu mai stiu in ce tara traia, dar e irelevant in cazul asta. Ce e relevant este ca traia intr-un loc cu acces la internet si avea un computer. La inceput avea nevoie de mai multi bani ca sa faca fata vietii. Strategia ei mi s-a parut pe cat de epuizanta, pe atat de inteligenta. S-a documentat si si-a facut o lista cu toate concursurile si promotiile posibile la care putea participa, din tara ei si din strainatate. De la cele mai tembele pana la cele mai creative si smart. Si a inceput sa joace. Si a inceput sa castige bani si tot felul de lucruri, de la mancare pana la masina si alte acareturi. Pe masura ce juca, invata. Pe masura ce invata, castiga tot mai des si tot mai mult. Pe calea asta si-a depasit limitele si a putut sa-si porneasca mica ei afacere, intre timp venindu-i idei si in zona asta. Femeia asta inca nu ajunsese sub limita saraciei, insa probabil era acolo cand disperarea a impins-o pe calea asta.

Daca insa ceva s-a intamplat in viata ta si te-a aruncat sub limita saraciei, atunci lucrurile se complica radical din toate punctele de vedere. De la haine si igiena personala pana la a mai da careva vreun leu pe tine. Aici e o lipsa crancena de actiune in conditiile in care este o problema infiorator de mare. Pentru oamenii astia printre care ne putem numara oricand, prima problema e umilinta. Asta e ceea ce ii striveste si ii doare cel mai rau.

Doar faptul ca trebuie sa scormoni tomberoanele de gunoi ca sa nu mori de foame si sete sau sa ceri familiei si prietenilor e o problema.

Ar trebui sa existe locatii mobile stradale, in zone ferite de vazul intregii lumi unde omul scuipat de viata si sistem sa se poata spala, sa isi poata spala hainele, sa poata da un telefon sau un mail, sa poata manca un sandwich impachetat decent ramas de la carciumile si magazinele care arunca mancare pe banda rulanta, sa isi poate trage sufletul, sa poata invata ceva nou si util pentru supravietuire. La schimb poate face curatenie, servi masa celor ca el, face paza, vinde ceva, etc.

Nu doar analfabetii ajung in strada. Iar faptul ca inca ai maini, cap si picioare nu inseamna ca nu ai nevoie de ajutor sau de o plasa de siguranta intr-un moment vulnerabil de viata. Societatea nu castiga daca mor sau inebunesc, ci doar daca muncesc, creez ceva si platesc taxe.

Deci oamenii astia cum sa faca primul leu? Nu ca sa isi deschida o afacere, dar ca sa isi permita sa mearga la job in cazul in care isi gasesc unul.

Sunt cazuri in sir in America, la noi si in lume cand oameni respectabili traiesc la limita dintre viata si moarte si nu stie nimeni, ca sa nu ii judece, ca sa isi pastreze jobul, ca sa faca fata intr-un mod cat mai demn presiunii sociale.

Cate produse de finantare pentru inovatie sociala au aparut pe piata in ultimii zece ani si cat de accesibile sunt ele de fapt? Ca te uiti in tara sau in afara ei, ai fi uimit. Insa mai uimit ai fi de cata lipsa de creativitate si dinamism exista in zona asta specifica antreprenoriatului social.

Si uite asa ne intoarcem la antreprenoriat si la cum nu este nimic ipotetic in aceasta zona.

Am vazut multi antreprenori mari deveniti mari prin tot felul de combinatii, conjuncturi si legaturi. Pe multi dintre oamenii astia daca ii lasi goi in mijlocul strazii ii mananca cainii sau ajung la psihiatrie.

In viata din care eu vin, nu-ti da nimeni primul dolar ca sa faci ceva. Nu-ti da nimeni un leu nici ca sa iti platesti autobuzul si sa ajungi la job in prima luna pana cand te pui pe picioare. Nici macar nu te intreaba cineva daca ai nevoie de suport la pornire. Nu-ti da nimeni un leu ca sa nu vii in aceleasi haine in fiecare zi la job. Trebuie sa te invarti, sa te misti continuu, sa inveti continuu. Sa te imprumuti, sa te faci de rahat cand nu poti da banii inapoi la timp, sa pleci capul in timp ce inveti sa nu te lasi strivit, sa inveti sa pui problema, sa inveti sa ceri, sa inveti sa te lasi ajutat, sa inveti sa compensezi cand poti si multe altele.

Am intalnit multi manageri tampiti care fac observatie salariatilor privind hainele. Idiotii nu realizeaza ca din salariul pe care l-au decis ca fiind suficient pentru un job sau altul, oamenii aia nu-si acopera nici macar costurile curente cu viata si ca achizitia unui nou rand de haine si accesorii e un lux pe care nu si-l permit. Niciun angajat nu-ti va da tot ce are mai bun daca e stresat pentru ziua de maine sau pentru cea de azi. Mai mult decat atat, nici nu-ti va ramane daca i se iveste un bilet mai bun cu macar un pic.

Am intalnit manageri si mai tampiti care practica cultura orelor suplimentare neplatite, cumva ca o amenintare subtila ca daca nu prestezi peste program, vine altul in locul tau care sta la coada fabricii. O astfel de mentalitate profund devianta face ca Romania sa nu ajunga niciodata pe vreo harta notabila. Imbecilii astia traiesc cu impresia ca fac profit in companie prin practicile astea. 

Mai auzi cate un prost care o tine in speech american: daca vrei cu adevarat, poti, gasesti solutii, faci ceva, rogi un prieten, demonstrezi cat de tare iti doresti sa lucrezi la noi si gasesti tu o cale. Pana intr-un punct asa e. Starea victimoasa nu e sanatoasa. Insa sunt multi oameni care traiesc dincolo de acest punct, fie si conjunctural. Nu e atat de simplu. Si mai ales nu e atat de general. 

N-ar trebui sa existe niciun manager care sa nu stie situatia de viata cat mai exact a fiecarui salariat. N-ar trebui pusi ignoranti si deviati in pozitii cheie. Sunt o rugina pentru orice corabie. Exista un sir de motive pentru care nu se mai gasesc oameni buni pe piata sau pentru care oamenii buni nu mai pot fi (re)tinuti intr-o firma sau in tara. Felul asta de ignoranta e unul dintre ele si inca unul fundamental. Aceasta criza este creata de cei care se plang de oameni, in primul rand. Sunt propriile lor victime. Au facut profit pe termen scurt si il pierd pe tot in perioada urmatoare. Good thinking, ce sa zic.

Ce-am facut eu cu 5000 Eur? Atunci cand i-am castigat, in niciun caz cand i-a primit plocon de la careva.

Mi-am facut valiza si am plecat din Romania. M-am pus pe mine prima si mi-am refacut sanatatea dupa o runda de foc in antreprenoriat intr-o tara complet infertila pentru asa ceva. Acolo mi-am luat un job ca sa invat si sa cunosc lume, sa ma integrez, sa rezist, sa invat piata. In paralel am invatat si-am scris.

Ce-am facut pentru 5000 Eur?

Mi-am facut valiza si m-am intors in tara, iar din virtual am arhitecturat si vandut ieftin solutii scumpe organizatiilor care isi rezolva o parte din probleme in open innovation. Pe alocuri am mai acceptat joburi care m-au scos din minti in cinematografie, dar care mi-au oferit satisfactie pe alte planuri. Ah…si am vandut si cumparat proprietati in numele altora. Pentru mai putin nu mi-am permis, am preferat sa invat si sa rezist pe minim, in cazuri extreme am acceptat joburi fugitive care sa-mi rezolve probleme de moment.

Ce-as face azi cu 5000 Eur?

Mi-as oferi o bursa de 6 luni care sa-mi acopere cazarea si masa ca sa imi scriu din filme, iar o parte din bani ar fi fondul de taxe care trebuie platite in concursuri. Daca as avea mai mult, m-as scoli fulger ca sa imi scurtez agonia.

Si/Sau as produce o serie de 100 de video scurte intr-un tur de forta de 6-9 luni in jurul unuia din conceptele pe care le am in cap, mi-as deschide canal video dedicat, mi-as pregati terenul si cu un pic de inspiratie as reusi sa-mi acopar baza din advertising. Ca sa pot face asta in banii astia, ar trebui sa muncesc eu in toate departamentele astfel incat sa-mi pot sustine si viata in acelasi timp. Pot asta. Inca nu e momentul. 

Daca as avea si mai mult, m-as scoli oficial in combaterea fraudelor si in managementul crizei. Pe langa faptul ca mi-as duce cunoasterea la un nivel nou, ce ma incanta cel mai mult e accesul la tehnologii specifice.

Ce-as face azi pentru 5000 Eur?

M-as dedica unei cauze mai mari ca a mea intr-un job de conducere alaturi de-o echipa cu oameni la fel. In paralel, tot n-as renunta la film. Probabil as scrie noaptea sau pe genunchi pe unde-as fi. Cum fac si acum. Iar in weekenduri as produce prima serie video si as continua-o si pe cea cu solverii, daca nu care cumva as duce-o la next level pe masura ce-ar creste.

Problema este ca nu ma pot linisti banii, ci doar sentimentul ca fac lucrurile pe care vreau si simt sa le fac, faptul ca imi pot scoate din cap viziunile in planurile unde le am, nevoia de-a fi cine sunt. Doar asa ma pot mentine motivata si libera in viata. Si daca tot ce-as putea face ar fi sa stau inchisa intr-o camera, tot asta as face, in cap si pe pereti. Problema e ca pe masura ce faci, iti vin noi viziuni si nu te mai poti opri pentru ca isi revendica infaptuirea.

Lucrurile s-au accentuat si mai mult datorita ultimei decade din viata mea care m-a tinut in lanturi. Am mult de recuperat la capitolul facere.

Mi-as mai face afacerea mea?

E o intrebare pe care mi-o pun zilnic de ani in sir.

Cu 5000 de eur in niciun caz. Am facut asta cu mult mai putin de atat, cand am inceput, la 23 de ani. Mi-a ajuns. Apoi 5000 Eur sunt foarte putini bani. Mai bine plec in vacanta cu ei si imi ofer ceva mie si alor mei: timp, odihna, noi orizonturi.

Cu mai mult? Nu inca. Sunt in faza in care vreau sa ma dezvolt personal si sa invat. Cand ai firma ta nu mai poti invata cat ai vrea, nu te mai poti educa cat ai avea nevoie, nu mai poti petrece timp suficient cu ai tai, calitatea vietii per total e destul de joasa in primii ani si chiar in toti, daca nu iti iese din prima. E un dezechilibru prea scump. Mult prea scump. Ori viata e scurta.

Cel putin doi ani de acum incolo vreau sa imi urmez trendul personal din ultimii 5-6 ani si sa continui sa invat, sa ofer altora ce stiu si am mai bun si sa ma ocup de pasiunile mele si de mine.

Am ambitia asta sa ajung sa traiesc decent din ceea ce imi place sa fac si ma reprezinta, din lucrurile in care ma regasesc. Daca asta inseamna un job in regula, in care sa ma regasesc si care sa-mi ofere prin pretul platit libertatea de-a imi vedea de caii mei verzi in timpul meu liber, e ok. Nu-mi trebuie nimic mai mult. E felul de liniste care ma satisface.

Deci cum faci primul leu ca sa iti incepi afacerea?

Facand de toate. Muncind mult. Miscandu-te mult. Uneori vei munci sub valoarea ta. Alteori se va gasi cate un dobitoc care sa nu-ti dea banii. Alteori tot ce vei castiga vei da pe viata de zi cu zi si tot nu va fi suficient. Multi asa ti-ar zice. Insa calea asta e lunga si grea. E necesara pentru a vietui si atat, insa nu cea mai buna ca precizie si nu suficienta. Nu pentru scopul asta.

Calea cea mai scurta si sigura este sa inveti continuu. Sa-ti faci din invatare reflex si mod de viata, indiferent cat si unde muncesti. Sa inveti cat mai mult din toate industriile si profesiile. Cat de mult poti tu cuprinde si cat de mult iti permit resursele pe care le ai in momentul asta. Desi pare un drum mai lung, in realitate e mai scurt. Mai lung e doar inceputul, apoi celelalte faze se scurteaza considerabil. Cand inveti mult, ajungi sa poti face tu multe din lucrurile pentru care ar fi trebuit sa platesti alti oameni.

Pe calea asta vei descoperi ca nici macar nu iti trebuie acel prim leu ca sa incepi. Iti esti suficient tu.

Nu e usor. N-a fost niciodata si nici nu va fi.