Noi inceputuri

super-moon-3

Viata se schimba in cele mai neasteptate feluri. De multe ori nu simtim nimic. Ne dam seama mai apoi si doar privind in urma.

Imi aduc aminte ziua cand inevitabilitatea propriei morti i-a fost clara ca lumina zilei. In ziua aia a avut doar intrebari. Pentru prima oara nu-mi mai dadea sfaturi si nici nu-mi mai arata incotro se invarte lumea. Nu gresise niciodata. Nici cu sfaturile si nici cu previziunile. Eu existam in ziua aia doar ca sa fiu si doar ca sa ma intreb si eu din timp.

Era ca acum. O vara portocalie in care mintea-ti baltea in zeama proprie si totul in jur se invartea cu incetinitorul. Mi-am scurtat pasul ca sa nu maresc distantele dintre noi. Parea ca am iesit la o plimbare pe bulevard. Un bulevard din nord, fara niciun copac sau pata de culoare. Senzatia de mers prin smoala incinsa mi se lipea de minte. Se intreba cum putem trai aici. Nu putem, i-am raspuns.

Apoi am urcat 16 trepte intr-un bloc. Incet. Una cate una si cu multe pauze. Ca sa nu ne fisuram, in pauzele dintre trepte vorbeam despre politica si altele despre care obisnuiam sa vorbim. Din cand in cand isi mai stergea fruntea cu o batista. Una dintre cele vechi care-mi aduceau aminte de zilele copilariei cand le stropeam cu apa si treceam fierul incins peste ele. As fi putut calca milioane de batiste pentru mirosul aburului. Cand a iesit din cabinet ne-am privit ca doi oameni care s-au intalnit cu acelasi adevar, dar aleg sa nu vorbeasca despre el. In fata evidentei nu ramane nimic de zis. Si-a pus palaria si ochelarii de soare. Mi-am pus si eu ochelarii de soare. Am spus la revedere si am tras usa dupa noi. Am coborat aceleasi trepte fara sa ne mai zicem nimic. Tot una cate una si cu pauze din cand in cand, opriri in care priveam prin fereastra de pe scara blocului un rest de curte interioara plina cu tomberoane verzi, galbene si albastre.

Din afara si din departare ne vedeam ca oricare alti doi oameni care se pierd pe o strada in multime. Si ala era adevarul. Niciunul dintre noi nu fusese cu nimic mai bun sau mai mult decat oricare. Mergeam asa, unul pe langa altul, gandindu-ne la aceleasi lucruri, fiecare din perspectiva lui. In fata implacabilitatii am realizat ca ne-am ales gresit bataliile. Ne-am mai privit o data prin lentilele fumurii si am ales ca nici despre acest adevar sa nu vorbim.

A plecat. Am plecat. A plecat. Am ramas.

Si cand te gandesti ca raiul a fost acea dimineata rece pe plaja din Cornwall”, mi-a tresarit in gand o replica dintr-un film.

In urma cu noua ani profeteam ca ne va lua minim zece ani sa facem cumva sa se aleaga ceva de noi si de viata noastra.

Era tot ca acum si ca atunci, o vara portocalie care-ti facea gandurile sa se topeasca mai inainte de-a fi. Auzeam doar taieturi rapide si apasate cu pixul pe hartie si numaram in cap cati ani de naveta intre iad si purgatoriu inseamna fiecare si cum va trebui sa ne asumam riscuri tot mai mari si sa facem tot mai des lucruri pe care nu le-am facut niciodata pentru a naste o sansa noua, pentru a ajunge la lumina, daca va mai exista asa ceva pentru noi. O lumina pe care nu am stiut-o niciodata, de fapt. Mi-am dat seama atunci, in incaperea aia. Si mai apoi atunci, cand coboram cele 16 trepte.

Mi-am racit sangele in singura clipa de trezvie din ziua aia torida, ca sa pot estima realist cati ani eliminati din viata inseamna tot rahatul ala decupat cu pix rosu: zece. Zece ani doar daca vom trece zilnic de limitele cunoscutului si daca vom face mai mult decat putem. Zece ani daca acceleram si marim timpul de munca si de cercetare prin nesomn si prin schimb permanent de stafeta. Ani lungi care anuntau praguri psihice si emotionale de netrecut, caderi si recaderi, depresii, stres nascator de boli si alte dezechilibre, singuratate, insingurare, pierderi de tot felul, lamentari, reveniri si multe alte lupte, cele mai multe interioare. Ani care anuntau ca nu vom putea altera cu nimic exteriorul ca sa-i putem supravietui, singura optiune ramasa fiind credinta ca o fidelitate neclatinata fata de valorile noastre si o capacitate exersata continuu de invatare, adaptare si creare de noi reflexe va avea puterea sa ne schimbe ADN-ul si sa devenim oamenii care aspiram sa fim, sa ne iesim din pielea care ni s-a spus ca suntem si sa devenim.

Singura alegere posibila a fost grija de-a face totul pentru a nu depasi acesti zece ani. 

Atunci am stiut ca in noua decada care isi deschidea larg portile in fata noastra, singura strategie care poate naste o sansa reala pentru reconstructia vietii noastre, independent si impreuna, este una de ofensiva si de improvizatie. Ne-am uitat una la alta intr-una din zilele cele mai grele, eu si cu sora-mea, si ne-am dat seama ca doar dintr-un singur fel rezulta sansa de-a razbate, acela de-a ne asuma la toate capetele cine am fost si suntem dintotdeauna: oameni pe cont propriu si sa speram ca undeva pe drum vom deveni si oameni liberi.

Atunci am realizat ca vom primi de la viata doar ce putem si daca vrem mai mult, trebuie sa putem mai mult.

Viata s-a schimbat mult in toti anii astia de atunci. Si a mea si a lumii.

Te astepti sa simti visceral momentele in care se produc schimbarile. Insa nu mereu le simti asa. Rareori schimbarea implica o actiune radicala, de cele mai multe ori e vorba doar de ajustari sau de cursul natural al vietii. Schimbarea doar se petrece, iar tu doar pivotezi. Dupa o vreme, daca te uiti in urma, constati ca in urma tumultului de alegeri mai mici sau mai mari de zi cu zi, in urma intamplarilor ce-au fost si n-au fost sa fie, toata viata ta s-a schimbat radical si odata cu ea si tu.

Au trecut aproape noua din cei zece ani si pentru prima oara parca vedem pamant la orizont. Am mai vazut si in alte dati, dar au fost mai mult limanuri sau bucati razlete de stanci si lemne de care ne-am agatat cat sa ne tragem sufletul dupa care ne-a tras inapoi oceanul. Le-am iubit pe fiecare in parte si le-am multumit. N-am fi rezistat fara ele si nici una fara alta, fara echipa pe care am format-o.

Lunile astea s-au conectat mai multe puncte ca niciodata. Pe alocuri in moduri dintre cele mai neasteptate. Se mai rezolva lucruri care pareau ca sunt sortite unei nerezolvari vesnice. Ani in sir nu s-a clintit un fir de praf in unele planuri. Conduceam dinspre Snagov alaltaieri, priveam soarele cum apune peste avioanele care zburau incolo si incoace si poate ca si zambeam. Uneori e greu de spus. Nu am putut simti nicio tresarire in mod deosebit pentru toate aceste inceputuri de bucurii si pentru o clipa m-am preocupat. Apoi am dat radio un pic mai tare, au rulat stiri, muzici si reclame. Gandul mi-a zburat.

S-a transformat totul in acest rastimp.

Ma intorc in Tenerife pentru restul verii. Mi-am platit plecarea din ultimul premiu. Voi ajunge in jur de 6 seara acasa si la sora-mea pe care n-am mai vazut-o in carne si oase de peste un an, dar cu care fac echipa continuu de atunci in tot ceea ce ne propunem sa facem. Vom lasa valizele in usa si ne vom grabi sa prindem apusul cu fata la ocean. Vom cina, vom bea ceva si ne vom bucura. A doua zi ne vom da peste cap sa gasim o masina si sa prindem superluna si ploaia de meteoriti sus pe vulcan. Luam cafea si ceva de mancare cu noi si poate vom rezista pana dimineata ca sa vedem soarele cum rasare deasupra norilor. Am vazut multe rasarituri, dar niciunul de deasupra cerului.

E dorinta mea cea mai mare de anul asta. Sa fiu fata in fata cu maretia universului. 

Apoi…ce va fi va fi.

Laser_from_Optical_Ground_Station_on_Tenerife