De câte ori ai spus în viață “te iubesc și așa va rămâne pentru totdeauna”?

crazy_love-1280x720

De câte ori iubirea ta a fost eternă? De câte ori pe an ai iubit etern?

Și apoi cum te-ai simțit și cum ți-ai îndulcit imbecilitatea în noua relație când te-ai pomenit că începi din nou să cânți tembelul cântec al eternității?

Cu ce ți-ai însiropat nebunia și schimbările radicale din trecutul apropiat? Ce minciuni ți-ai spus că să te suporți? 

Dar mai apoi cum te-ai simțit când ai dat ochii cu fostele iubiri eterne? Cu flamele veșniciei?  

Dar mai apoi cum te-ai simțit când erai cu noua iubire eternă în același loc cu fostele iubiri eterne?

De câte ori iubirea ta stelară și infinită s-a dovedit a fi o fâsâială? Un rahat egoist care s-a soldat cu o lista de teorii de doi lei și gânduri tot de doi lei? Ba uneori și cu reproșuri de ființă superioară ce credeai că ești sau că e?

Dacă ești și tu luat de cap de curentul noii înțelepciuni, îmi vei spune că ne transformăm, că nu a fost ce ne trebuia, că oamenii civilizați păstrează relații civilizate. Că asta înseamnă că am iertat, că ne-am iertat, că ne-am învățat lecțiile pentru care ne-am întâlnit, că am depășit momentul, că am evoluat, că am devenit mai buni și mai frumoși, ca ne-am maturizat sau că a fost doar o flamă care necesita un mic slagăr de jur imprejur, nothing serious. Și/sau ca unele povești chiar au rămas eterne în inimile noastre și le purtăm la naftalina sufletului, în felul nostru și fiecare cum poate.

Și știi ce? Ai dreptate.

Însă și eu am. Suntem niște imbecili.