ganduri din nopti nedormite

03239_sleeplessnight_672x420

In viata sunt putine momentele cand nu te doare nimic. Daca esti peste masura de sensibil (oricare ar fi norma in sensul asta), atunci nu exista nimic care sa nu te doara intr-un fel sau altul. Am intalnit oameni sensibili fata de animale, unii fata de pietre, altii fata de oameni, altii fata de cuvant, altii fata de gand si intentie, altii fata de stirile din lume, altii fata de realitatea apropiata… Nici unul nu era mai putin sensibil decat altul, chiar daca sensibilitatile lor nu se puteau compara, insa nici nu se puteau exclude intru totul reciproc.

Nimic nu se intampla lin(istit) si fara frici de-un fel sau altul. Cumva, fricile nu sunt niciodata in urma ta, ca umbrele, ci intotdeauna inainte ta si mai mari ca tine. Probabil pentru ca au ca scop principal lectii de nepretuit ca credinta, depasirea limitelor proprii, cucerirea unui sine in crestere sau a mai multor sine (daca poti zice asa), poate unele iti dau si oglinda locurilor unde nu te-ai vindecat sau n-ai crescut suficient inca. Fiecare frica indica o limita. E bine de stiut daca stai sa te gandesti.

Ai fi tentat sa crezi ca binele se instaleaza ca apa si aerul in viata ta, ca vine natural ca rezultat al tuturor eforturilor tale de pana atunci, cu tine si in general. Asa este. Vine natural, insa rareori se instaleaza natural. Trebuie sa te ridici ca sa-l apuci si sa-l rostogolesti chiar si atunci cand iti bate la usa, chiar si atunci cand te agata si te tara dupa el. Exista un timp in care lucrurile stau si ne asteapta si ne dau sanse, dupa care se vlaguiesc si dispar. Sau reapar dar cu costuri si pierderi mai mari.

Te doare cand cazi si musti cimentul cu dintii. Te doare cand astepti sa ti se cicatrizeze plagile si cand mergi ranit. Te doare cand te ridici. Te doare pentru ca ridicarea e ca o dezlipire cu carne cu tot. E o iesire din confortul familiarului in care ai apucat sa te obisnuiesti pe nesimtite, fie el tristete, suferinta, alte dureri. Te doare pentru ca te extenueaza. In zilele noastre binele vine cand te-ai terminat pe tine, cand te-ai zdrobit de mii de ori de propriile-ti capete, cand esti la limita dintre vizibil si invizibil.

Naturalul nu este stagnarea intr-o stare sau alta si asezarea celorlalte lucruri peste acea stagnare. In zilele noastre, mai mult ca oricand, naturalul fiintei umane este dinamica.

Meditatia, rugaciunea sau orice alta metoda de adunare in sine si limpezire a gandurilor nu mai au mare impact facute in afara dinamicii vietii. E ca si cand ai absenta. Trebuie sa ajungi sa poti sa te rogi sau sa meditezi in timp ce gandesti, in timp ce vorbesti, in timp ce asculti, in timp ce faci tot ceea ce faci. Daca nu reusesti sa-ti formezi reflexul asta, aproape ca nu mai cand sa o faci sau daca ai, esti mult prea devitalizat ca sa mai poti, mult prea dezintegrat, vlaguit. Iti fuge mintea, adormi cu gandul inceput, esti mai mereu fara timp cu tine si in tine in liniste.

In zilele noastre iubirea e dureroasa in fazele ei de inceput. Nu pentru ca nu e autentica atunci cand e, ci pentru ca aia care mai ajungem la ea, ajungem (in)franti, iar mangaierile omului iubit ne fac sa urlam de durere pentru ca sunt pe rani inca deschise sau prea fragil inchise, prea sensibile pana si la aerul din jur. Daca inima noastra aproape mecanica nu i-ar simti intentia, gandurile si iubirea, lucruri tainice care nasc ezitare in fiarele care devenim, probabil l-am sfasia pe loc de la atata durere. Si poate chiar o facem intr-o oarecare masura si aflam mai tarziu din oglindirea bunatatii in tacerea celuilalt.

Pe de alta parte, insa, in zilele noastre iubirea e mai puternica ca oricand. Poate construi in tine inimi multe si noi, le poate creste si le poate face sa simta si sa poata. Poate broda in tine un manunchi de inimi, ca si cand singura inima de care iti aduci aminte si care ti-a fost smulsa din piept a fost o derivata dintr-o buruiana, iar smulgerea ei a atras dupa sine formarea unui manunchi. Daca buruiana are in structura ei chimica ceva inteligent, atunci ceva-ul ala e capacitatea ei de replicare aproape instanta si in masa din memoria unui singur fir care a fost si nu mai e. Doar amintindu-si de unul, se nasc mii. Capacitatea asta e foarte posibil sa o aiba si inima noastra. Insa nu stiu, efortul de-a o atinge e parca din sfera supranaturalului.

In alta ordine de idei, inteleg oamenii care dorm noaptea, insa ii inteleg mult mai bine pe cei care nu.

Azi e marti. Iulie. Vara. Daca nu plec in vacanta simt ca mi se schimba ADN-ul din nou. Pe de alta parte, orice ar fi, inapoi nu ma mai intorc, nici macar prin cadere. Traiesc un timp al vietii in care parca nu mai exista reveniri. Nu stiu exact ce inseamna asta si nici daca mi se pare sau nu. Mai vedem.

Tu ce faci cand nu dormi?