Cand viata se intampla ca jocul de table

backgammon

Tata avea o placere deosebita sa joace table si poker. Placerea jocului de table mi-a dat-o leapsa si mie. Unii zic ca e joc de noroc. Daca ar juca cu egiptenii sau turcii ar vedea ca e genul de joc unde norocul ti-l faci singur. Eu zic ca e un joc de strategie foarte asemanator cu viata reala. De la zar la zar se schimba totul, deseori radical. Sunt multi factori aleatori, sunt mutarile celuilalt si esti tu cu mutarile tale. Ca si in viata, de cele mai multe ori ai nevoie de fler si viziune mai mult decat orice altceva. 

Te astepti ca schimbarea sa fie un proces. Asa se zice. Ai tinde sa crezi ca de indata ce faci un pas, doi, trei poti incepe sa vezi mai bine inainte. Unii numesc chestia asta si planificare si se mira de tine cand le zici mereu “nu stiu”. Insa nu e un nu stiu pentru ca sunt incapabila, ci nu stiu care si cum va fi urmatoarea mea mutare ca sa ma apropii mai mult de implinirea viziunii care ma conduce. La momentul intrebarii e prea devreme pentru un raspuns.

La mine schimbarile sunt spontane. Nimic nu le anunta de dinainte. Merg ce merg pe un drum pe care ajung pentru ca imi urmez o chemare, deseori nu stiu exact sau deloc unde duce si brusc se intampla ceva care mareste miza si revendica transare. Si nu de oricare fel, ci de viata, de destin. 

Lumea se mai indoieste de mine cand ma vede mergand asa fara o directie aparenta. Unii chiar au indrazneala sa-mi zica ca-s nebuna. Eu le zic ca inca e prea devreme sa ne pronuntam. Si la fel imi zic si mie.

Nu inseamna ca daca nu vezi calea, ea nu exista. Multe cai nu seamana cu ce am fost invatati sa credem. In necunoscut lumina si intunericul se confunda, capata noi dimensiuni. Necunoscutul te invata sa discerni intre ele daca te opresti din starea de zbatere si frica, daca ii ingadui sa te deschida. 

E greu insa. E greu sa faci un pod intre tine din afara sistemelor si sisteme. E greu sa raspunzi cu “nu stiu” la mai toate intrebarile despre viata ta ani in sir, sa ajungi sa te simti bine in pielea ta oricare ti-ar fi circumstantele de viata intr-un moment sau altul, sa continui sa faci ce simti tu si sa speri cand toate aparentele iti indica ca urmeaza din nou ceata sau nimic dupa o alta curba, cand presiunea devine din ce in ce mai mare si simti ca si daca ar urma ceva, nu mai ai putere de ceva-ul ala.

Tragand cortina dupa cortina de milioane de ori si negasind nimic, simti ca esti intr-un tunel fara sfarsit si fara iesiri laterale. Te trec toate starile omenesti de la nervi, depresii, anxietati, extenuare si multe altele. Si totusi o chemare te trage dupa ea prin tunelul asta care e o tortura in toata regula. Te trece si criza timpului, a varstei. Anii trec si tu nu mai iesi din tunel, desi ai mers si ai tot mers. Nu te-ai oprit nicio secunda. Te indoiesti de tot si de tine. Inca o data. Dupa fiecare nimic care te intampina la fiecare cotitura te sfarami din nou de tine. Simti ca nu mai poti si ca ramai din ce in ce mai putin. Iti dai seama, insa, ca pierzi energie indoindu-te si lamentandu-te, singura optiune care exista este sa continui sa mergi inainte. Asta e. Ce-o fi o fi. Singurul scenariu posibil ramane sa faci din mersul in tunel o experienta de neuitat. Sa-l transformi in ceva relevant, semnificativ. Sa strabati tunelul cu bucurie, desi iti atarni tot mai greu de gat. Neconditionat. Indiferent ca vei iesi sau nu la liman. Astfel incat orice ar fi, sa fii bine in orice punct al lui te-ai afla, oricand.

Recent, un tren s-a plamadit din neant in tunelul meu. Din reflex mi-am zis ca e alt nimic care imi taie fata. Sau ceva ca efectul fata Morgana din desert, ceva cu care m-am tot obisnuit in ultimii ani. Tot din reflex am zis ca orice ar fi trebuie sa vad ce e.

M-am obisnuit sa ma urc in trenurile care s-au tot plamadit din neant in tunelul meu. Multe m-au intors la loc, dar macar am mai diversificat si invatat cate ceva intre timp. Au fost asa … ca niste bonusuri pentru rabdare, nicidecum capete de linie sau trenuri catre albia mea, asa cum speram. N-au fost bonusuri pe care sa iti vina sa le accepti usor, intotdeauna iesirile astea din decor au avut un pret mare. Nu s-au facut niciodata sub forma de vacante, pauze din osteneala si treburi soft, ci cu voucher pentru munci grele si dat peste cap pentru o vreme. 

In trenul asta nou m-am urcat din mers si am avut loc doar pe scara. Apoi am fost impinsa inauntru, direct in locomotiva. In asta nu m-am urcat pentru ca m-am obisnuit sa ma urc in trenurile care vin, ci pentru ca pare ca suntem din aceeasi poveste si mergem catre aceeasi destinatie inchipuita. Nu m-ar fi deranjat sa calatoresc nici pe scara sau pe undeva printr-un vagon ori altul.

E in faza in care se verifica motorul, se numara pasagerii si se plamadesc lucruri. Nu stiu nimic despre cum va fi aceasta noua calatorie si catre ce va duce. Simt insa, inca surd, ca are potentialul de-a imi schimba viata intr-o masura destul de mare. Iar daca e cum e la mine, ca la jocul de table, va fi destul de spontan, cum tot spontana va fi si intoarcerea pe insula in vacanta, o intoarcere la care numar orele de un an. 

Pana cand o luam din loc, intre timp fac ce stiu si pot:

– rezolv probleme in open innovation, ocazie cu care mai si invat, imi exersez precizia si-mi tin mintea si mana in forma

– mai editez video-urile cu interviurile solverilor ca sa scot unele mai scurte de 4-5 minute pe diverse teme punctuale despre care am vorbit (azi “What would you say to human resource professionals and to headhunters?

– mai scriu

– umblu peste tot de cand cu imobiliarele si intalnesc multi oameni. Saptamana trecuta am luat in portofoliu cateva vile in zona lacului Snagov.

Ieri mi-am dat seama ca aici unde stau sunt inconjurata de cladiri cu buline rosii si risc seismic. Casa de acum e ok ca zona si pret, dar tot bate suta de ani, adica instalatii cu tot felul de surprize, pulberi din strada si altele. Apoi la o adica n-am scapa nici noi si nici masinile fara urme. Presimt ca vom muta iar cortul pana apune toamna.