Parintii nostri se lupta cu depresia. Un oponent despre care nu stiu mai nimic. Si se pare ca nici noi.

Father-pic-15

Parintii nostri se lupta cu lucruri foarte grele, se lupta cu tulburarile intr-un moment al vietii cand nu mai pot prea multe si fara sa stie ce li se intampla de fapt.

Sa ne transformam din maracini in trandafiri colorati si frumos mirositori a devenit nevoia noastra colectiva. Iar izbirea de toate capetele noastre la fiecare esec a devenit frustrarea si rana noastra colectiva. 

Contuzia asta genetica se reflecta prin doua fenomene in tara noastra: inexistenta unui model de lider si incapacitatea de-a fi campioni sau mai degraba de-a ne mentine campioni in lucrurile in care excelam. In esenta tot o chestiune de leadership. Avem o problema viscerala. O trauma multicolora care se transmite ca un virus fara leac de la generatie la generatie. E o lupta comuna in care fiecare lupta separat, uneori chiar unul impotriva altuia.

Parintii nostri sufera de depresie, de o alta culoare si intensitate decat cea de care suferim cei mai multi dintre noi. Ea incepe sa se manifeste tot mai mult pe fondul pensionarii sau al iesirii din sistem, din joc. Apoi genereaza boli sau se naste din boli, lucruri cu care un sistem obosit lupta tot mai greu pe fondul pierderii puterii, a vitalitatii. Nimeni nu face terapie cu ei inainte de pensionare ca sa-i pregateasca pentru schimbarea asta atat de abrupta. Cum nu se face nici inainte de a fi eliminat din sistem ca somer. Ei nici macar nu inteleg prea bine ce este aia terapie. N-au facut niciodata, au ramas cu toate ranile deschise si cei mai multi reusesc sa se poarte asa pana la sfarsit, respectand pana la capat viata.

Ma uit in jur la toti prietenii ai caror parinti inca mai traiesc sau la prietenii de varsta parintilor. Ei stiu foarte putin despre acest fel de intuneric silentios care cuprinde fiinta omului, depresia. Noi am invatat sa ne mai batem cu ea, insa ei nu. Ei nu stiu nimic despre asta sau prea putin, iar daca le zici, te privesc ca si cand le vorbesti de mofturi. Cum te privesc la fel daca le vorbesti despre celulita. Nu este o negare, pur si simplu este ceva necunoscut lor.

Isi gasesc motivatia si bucuria vietii tot mai greu, au perceptiile tot mai vlaguite, se agata mult de credinta sau religie ca sa reziste, ca sa gaseasca un sens si putere in toate, cad in ei pentru ca inteleg lumea noua tot mai putin, pentru ca ii devitalizeaza si ii deruteaza. In timpurile lor, recente de altfel, nu se punea problema unei astfel de complexitati a vietii, a discernamantului in atat de multe nuante, a unei granite atat de fine intre bine si rau. Sunt franti. Burnout. Nu mai vor sa plece de acasa, nu mai vor sa dea ochii cu lumea, isi gasesc puterea tot mai greu sa interactioneze pana si cu ai lor. Supravietuiesc tragand tot mai des zavorul la poarta. Cu zambetul pe buze si incurajandu-ne de peste gard in timp ce ne fac cu mana cand plecam, silentios, ca sa nu ne incarce sau pur si simplu pentru ca nu cred ca mai conteaza.

Avem de la ei asteptarea copilului care am fost. Le cerem sa poata in neputinta. Sa inteleaga tot felul de lucruri. Sau si mai rau, le minimalizam durerile neintelegandu-le si neauzindu-le, nesimtindu-le, le amplificam sentimentul inutilitatii si-al neputintei, ii adancim in depresie, ii frustram si ii slabim mai mult. Le cerem sa faca pentru ei macar una si alta, fara sa realizam ca nu mai pot singuri, ca trebuie sa gasim o cale sa le dam din puterea noastra si ca nu avem nici dreptul si nici libertatea sa renuntam. 

Nu ne acceptam conditia de adulti si nu le acceptam conditia de batrani. Zbaterile noastre ne fac sa nu le vedem si pe ale lor. Si ne mai fac sa-i facem sa se simta batrani amplificandu-le sentimentul neputintei cu neputintele noastre, cand ei sunt departe inca de-a nu mai putea, de-a nu mai fi capabili sa renasca. Ii sufocam si ii strivim pur si simplu. Si nici macar nu realizam.

Nu suntem cat am putea de blanzi cu parintii nostri prin simplul fapt ca nu avem indeajuns de multa rabdare cu ei. Poate suntem politicosi, poate ii menajam de lamentarile noastre, poate ne abtinem sa ii mustram pentru tot ce n-au putut si n-au facut sau au facut gresit, insa nu suntem destul de inclinati catre ei, cum nu suntem in general unii catre altii. Nu ii observam indeajuns ca sa ii intelegem mai bine, ca sa putem mai bine. Prea mult timp nu suntem. Sau cand suntem vorbim doar noi. Iar cand vrem sa fim, cand putem noi sa ne exteriorizam si sa facem ceva mai mult, ei nu mai pot. S-au vlaguit si s-au uscat in asteptare, in datoria de-a rezista, de-a face, de-a putea.

Nu stiu cum sa-i ajutam, cum sa-i mai invioram si motivam. Cum sa le oferim mai multa liniste si pace. Nu stiu cum sa ne descurcam mai bine, fiind la randul nostru prinsi in lupta supravietuirii, in atatea neputinte, obligatii si lipsa de timp, cu vietile noastre din afara lor. Nu stiu cum sa ne imblanzim, sa ne normalizam. Nu stiu cum sa reparam contuzia asta genetica. 

Nu stiu cum sa facem ca sa nu ne mai punem pe noi cu toate durerile si nevoile noastre in centrul tuturor lucrurilor, inclusiv in centrul vietii lor. Cum sa iubim mai mult. Sa-i dezvinovatim mai mult. Cei mai multi nu mai au parinti, prietenii se tot imputineaza, multi nu mai au nici parteneri si nici toti copiii sau nepotii. Nici nu-mi pot inchipui pana la capat felul asta de greu, de strivire, de smerenie.

Parintii nostri sunt niste fiinte extraordinare. Pentru cat de putina iubire si libertate au primit in viata s-au descurcat remarcabil.

Le oferim din noi macar 10% din cat au putut ei sa ne ofere noua? Ce-ar fi daca nu le-am mai imputa nimic si daca nu le-am mai cere nimic altceva in afara de simpla lor prezenta?

(Pentru cei care nu mai au parinti, imi pare rau. Stiu cat e de greu. Sunt recunoscatoare ca n-am aflat prea devreme in viata cum au trebuit sa afle prieteni de-ai mei. Si totusi…intotdeauna este prea devreme.)