Rugaciunea debusolatului

Manastirea-Ghighiu-Ploiesti

Azi in drum spre Bucuresti m-am oprit la Manastirea Ghighiu. Aproape ca de obicei pe ruta asta. Era sa trec pe langa pentru ca vorbeam la telefon. Am ocolit special Ploiestiul ca sa ajung acolo. Am trecut un pic pe langa, dar am dat inapoi fara sa intorc pe partea cu manastirea.

Am inchis telefonul si am ramas uitandu-ma lung la edificiu. Capul imi cadea greu pe spate si imi venea sa ma culc chiar acolo, pe marginea strazii. In parcare, ca de cele mai multe ori, era plin de masini venite din toate partile si de straini care oftau in grup.

Am pornit motorul ca sa plec. Ce sa ma mai rog? Sunt obosita pana la delir. E mult timp de cand nu mai cer nimic pentru ca nu stiu ce sa cer. Doar intru, ma inchin, capul imi vajaie de necunoscut si stau asa…ca omul prost. Rugaciunile mele sunt o balbaiala neintrerupta: Mult…Doamn…rog…ahhh…Tu stii…In sticla incoanei se reflecta coada tacuta din spatele meu si ma stresez brusc, oameni multi cu probleme mai mari si rugaciuni concrete asteapta dupa mine, iar eu pierd din nou oportunitatea sa ma rog intr-un fel in care sa simt ca m-am rugat.

Intre timp am uitat ce a facut fiecare sfant. Nici nu stiu daca am stiut vreodata exact. Sunt sincera cu ei. Cand mai imi vine sa ma rog la cate unul care-mi sare in ochi, ii zic: Nu mai stiu tu ce faceai, dar sigur imi trebuie si mie ajutorul si mijlocirea ta si sigur ma intelegi de ce nu mai stiu. Dupa care multumesc si raman iar fara ganduri si cuvinte sau dimpotriva, imi zangane toate in cap ca banii de pe fundul pusculitei.

Pe urma imi sar in ochi moaste de sfinti si mucenici. Trec si eu prin fata lor si sunt sincera si cu ei: “Copii, n-am nici cea mai vaga idee pentru ce ati tras nasol pe lumea asta, cum va cheama si prin ce v-ati remarcat. E nasol sa fii atat de anonim pentru atat de multi din atatea timpuri cand tu ai un nume, un suflet si un har.”

In cele din urma mai incerc totusi sa ma fac sa simt ceva, cumva si mai raman cu mine in sine uitandu-ma pe pereti si la oameni. Nu stiu ce. O linistire, poate. O domolire. Asa, ca sa fie ca o concluzie sau ca o inchidere de cerc.

Nici daca simt sau nu ceva nu stiu. Asa ca ies. Scriu un acatist si aici intotdeauna mi se schimba starea. Nu e niciodata la fel. Pe langa obisnuiti, mereu imi vin in cap alti oameni. Ii trec daca mi-au venit.

Cumpar doua lumanari si ies. Una pentru mine si toti cei vii, alta pentru morti a caror lista creste de la an la an. Cel mai ciudat a fost cand l-am trecut pe tata pe acatist si mai apoi i-am mutat lumanarea dintr-un loc in altul. Si aici mi se schimba iar starea. Pe langa gandul obisnuit, mereu se adauga altele noi.

Fac o tura prin curtea manastirii, ma uit la copaci si la cat de frumos au maicutele grija de ea, la oameni care fac la fel, vad o maicuta care matura o prispa din fata unei chilii si ma intreb ce-o fi in capul ei, ma indrept spre iesire. Intotdeauna gasesc cersetori. Care au si ei nume, suflete si haruri. Anonime pentru mine. Uneori am sa le dau, alteori nu. Se disting prin faptul ca nu se agata de tine. Doar te roaga si te binecuvanteaza. Le dai ceva, bine. Nu le dai, tot bine. Orice le dai, pentru ei e bine.

Ma urc in masina, mai stau asa un minut, doua si pornesc la drumul meu care niciodata nu stiu unde ma duce. Momentan in Bucuresti, la noua casa.

In oglinda retrovizoare raman in spate eu si balbaielile mele. Uneori cred ca omul poate pune in incurcatura si sfintii.

Intru pe DN1. Trafic nesfarsit, masini pline cu oameni care vin si pleaca continuu de undeva, pentru ceva sau cineva. Toti cu nume, suflete si haruri. Anonime pentru mine.

Vad pe dreapta munticei de pepeni rosii la vanzare ambulanta. S-au copt pe bune sau si astia au inceput sa importe? Ori ii cumpara de la strainii care ii cultiva la ei in sat?