Corespondenta de la blocul vechi

Dealul-Maria-Magdalena

Sunt la mama de cateva zile. Am avut niste acte de facut la Ploiesti si am tras la ea, pe deal. I-am adus si laptopul vechi al sora-mii ca sa poata continua sa scrie mai usor. Multe luni n-a mai avut cum si a scris pe foi. O gasesc tot mai demotivata, desi nu e singura, tot mai insingurata totusi. Cu noi inca in deriva, parca ii crestem sentimentul neputintei. Parca ii scade credinta ca intr-o zi vom reusi sa ne asezam intr-o albie mai buna, mai a noastra. Si odata cu noi si ea. 

Se roaga mult pentru noi, ne incurajeaza, dar parca nu mai crede in ce ne spune. Parca nici noi nu mai credem in ce ne spunem. Timpul care s-a lungit tot mai mult intre noi ne-a vlaguit pe toti pana la delir. Parca o cuprinde o umbra. O umbra care se inalta si se ingroasa tot mai mult intre noi si ea. 

Ma uit la ea cand trec spre baie. E inca tanara, totusi. Tanara si frumoasa. Sta cumintica in patul ei cu ochelarii pe nas si se uita la televizor. Din cand in cand mai citeste si dintr-o carte ramasa langa ea. Nu zice nimic. Dar o aud in sinea ei. Aud cum i se stinge speranta care a adormit parca asteptandu-ne. Strig in sinea mea la ea si ii zic: mama, e timpul sa facem ceva si pentru tine. Hai! Ma aude, imi rade si imi face cu mana. Obisnuim sa ne facem cu mana cand trecem una prin camera celeilalte. Parca imi zice: te aud, inteleg ce-mi spui, astept aici linistita pana cand veti putea, pana cand ma veti chema. 

Ma uit pe calendar in treacat. 2016. Ne asteapta asa de nici nu mai stiu cati ani. Parca traim intr-un film regizat de Lynch. 

Un gand mi se infige intre ochi. N-o sa ne fie niciodata usor. Trebuie noi sa devenim mai usori, altfel n-o sa cucerim niciodata aceasta gravitatie a familiei, acest cod, aceasta viata. Trebuie sa mai incercam o data. 

Ii caut din nou Dealurile. A scris patru pana acum si multe poezii. Scrie de cand se stie. S-a asternut toata pe coli albe. Coli care dor pana la amorteala. Le las sa ma doara, cum las totul sa ma doara de obicei, pentru ca nu stiu sa fug si nici sa ma feresc. Simt ca asa o ajut, fara sa stie, sa-si care durerea mai usor. Poate asa, incet incet se va risipi. Acum e ca trandafirul meu de ierihon cand nu are apa, strans ghem in jurul sinelui. Dar toti stim ca trandafirul de ierihon e nemuritor.

***

Dealul II – fragment

,,Sunt pe dealul doi, am foarte multe bagaje de carat. Nici macar nu ma pot uita in jur, abia am inceput sa ma uit in mine.

Sunt trista acum la inceputul urcusului, as fi vrut si am sperat ca dealul doi sa fie mai usor, mai lin si lucrurile sa se limpezeasca oarecum, ba chiar speram si credeam ca am si eu un rol important, ca voi avea forta necesara sa contribui si eu la lucruri, la fapte. Dar acum imi dau seama, clar si mult, ca rolul meu este infim, ca nu am nici o putere, ca numai Dumnezeu poate sa aleaga si mai ales sa faca dealul mai usor.

Poate pentru mine a ales dealurile si bagajele vietii pe care sa le tot car, pana se vor rezolva toate, pana la marea egalizare.

Am fost zilele trecute la vechea adresa, la vechiul bloc unde am stat cu tatal copiilor mei, George, douazeci de ani, sa ridic corespondenta si am avut asa o stare de asediu, de razboi, de parca toata lumea ma arata cu degetul. Eu care visam sa trec neobservata toata viata, sa traiesc cenusiu.

As vrea sa mai revad oare vechiul apartament, vechii pereti? Poate usile, poate ungherele, poate mii si mii de bucati cioburi de suflete inca vii? Cine ma mai striga acolo? Imi aduc aminte cu cat drag am preluat casa noastra, acoperisul nostru. Eram o familie tanara cu doi copii, plini de atatea sperante. In scurt timp totul s-a deteriorat intr-atat incat atunci cand am vandut apartamentul, nici macar nu mi-a parut rau. Parca eram doua entitati pline de bagaje care pur si simplu nu mai puteau sa care nimic.

Am luat corespondenta si am simtit nevoia sa fug cat mai departe fara sa ma uit inapoi, fara sa vorbesc cu nimeni.

Ce ma durea intr-atat? Ani de zile au trecut fara sa ma gindesc la mine. Parca am fost un vagon care nu avea alte alternative decat dus-intors, un vagon de marfa. Plateam corect darile, ieseam si intram in casa. Chiar imi lipseste viata mea. Unde am fost eu, femeia de atunci? Aveam 38, apoi 48 de ani, plina de nervi si saracie, plina de atatea goluri. O stare de durere, de neimplinire, de lehamite, o stare plina de imagini arhicunoscute. Din balcon stiam si pietrele care se vedeau si smocurile de iarba si tufa de leustean si alunul. Veri intregi in care doar ne uitam din balcon jos la vietile altora.

Ma simt obosita de amintirile fara toarta, amintiri care tot aluneca prin viata si nu se mai opresc. Fug. Poate fug de ele, poate fug de mine, de mine cea prezenta, cea cu dealul in spate.

Mi-e frica sa ma intalnesc cu vechile vecine? Care au aceleasi apartamente, aceeasi mobila, aceeasi membrii de familie? Aceleasi balcoane, aceleasi unghere, poate chiar aceleasi idei?

As putea spune ca am considerat blocul ca o familie? Cu bune, cu rele? De ce am fugit de familia din bloc? De ce fug si acum? Ma dor amintirile acelea, ma doare intr-un fel viata noastra. Ma doare chiar si cutia postala, neschimbata de atunci.

Ei si ce! Dupa ce am ramas singura cu fetele, ani de zile nu am mai reusit nici macar sa ne mai cumparam un scaun. Le tot mutam in fiecare anotimp dintr-o parte in alta si le puneam la loc. Ani de zile. Dealul meu incepuse inca de atunci, dar eu habar nu aveam!

Si apoi ce sa mai vorbesc cu vecinele mele? Copiii lor sunt prin strainatate, au viata, munca, familii noi. Ei sunt tare bucurosi. Dar eu? Nu inteleg cum poti tu ca parinte sa fii bucuros singur, cu copii dezradacinati, cu nepoti pe care nici nu-i cunosti, iar viata ta e un sicriu. Cum poti sa fii atat de bucuros, atat de realizat?

Si eu, eu ce sa le spun? Ca copiii mei sunt incapatanati inca in tara, ca se lupta pentru supravietuire cu niste greutati mai mari decat casa, ca suntem pe punctul sa pierdem doua apartamente dar ca am castigat de partea cerului doua suflete rotunde din ce in ce mai stralucitoare? Oare ce ar zice vecinii mei? Oare unde sunt? Sunt oare eu pe drumul bun? Sunt normala? Daca Dumnezeu este alaturi de noi inseamna ca tot ce ni se intampla este bine si numai sperand in Dumnezeu si in puterea Lui putem progresa corect.

Deci, draga mama, imi este tare dor de dumneata, dar este un dor cu multe goluri. Daca as putea cumva sa te mai intilnesc as vorbi cu dumneata numai despre Dumnezeu, pentru ca atat cat am trait amindoua, am vorbit despre orice altceva, dar nu despre El. Nu stiu de ce, dar tocmai acest lucru imi lipseste foarte mult si-mi dau seama de el tocmai acum. Iti vine sa crezi?

Noi suntem bine. A venit primavara si toate florile multicolore, amestecate cu mult verde imi aduc aminte de curtea noastra, de dumneata.

Prea multa ratacire de la drumul drept. Primavara si primavara atat de puternica se intoarce in noi si ne rascoleste si ne lasa rascoliti. Pe dealul meu nu sunt anotimpuri, este doar o poteca ingusta si abrupta. Imi este frica sa spun ca am obosit, prefer sa ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere destula, sa-mi termin drumul cu bine, sa nu fie nevoie s-o iau de la capat. De la capat? Nici nu-mi vine sa ma uit inapoi ! Doamne ajuta-ma!”

(Sandu Maria Magdalena)