Cand rezolv probleme ma simt fericita

Water Wheel: photographs by Somenath Mukhopadhyay from West Bengal won the 3rd Prize in the Black & White Section of the 19th National Photo Contest on the theme “Happiness” organized by Photo Division, Ministry of Information and Broadcasting. Water Wheel: photographs by Somenath Mukhopadhyay from West Bengal won the 3rd Prize in the Black & White Section of the 19th National Photo Contest on the theme “Happiness” organized by Photo Division, Ministry of Information and Broadcasting.

…la fel ca atunci cand sunt iubita. In ambele cazuri sunt vazuta si inteleasa. Iar asta ma face fericita. Nu-mi trebuie nimic mai mult.

Ma gandesc uneori ca daca din toata cunoasterea pe care o consumam zilnic (stiri, carti, entertainment, povesti motivationale, tot felul de alte experiente) reinvestim macar 1% in ceva ce ne reprezinta, in ceva constructiv, lumea ar fi inmiit mai fericita si ar avea o putere mai mare de rezistenta in timpuri grele, ar fi mai putin depresiva si ar avea un caracter mai putin gelatinos. Daca din 12 ore pe zi, macar 30 de minute am oferi lucrurilor care ne cheama, lumea ar fi complet diferita.

Alteori ma gandesc cat de mult ne risipim viata, timpul si potentialul abordand extenuarea din perspectiva gresita, cea aparenta, respectiv prabusindu-ne la televizor sau in pat. In ciuda tuturor aparentelor, extenuarea este o resursa. Cand esti extenuat toate barierele sunt coborate si toate impulsurile sunt pe slow motion, iar ala este un moment de varf pentru creativitate, pentru inspiratie, pentru a lasa loc cunoasterii necunoscutului. Studiile confirma si confirm si eu. In cele mai acute stari de extenuare mi-au iesit lucrurile cele mai bune si solutiile cele mai inspirate. Pe de alta parte si asta are preturile ei.

La fel cu limitele, ca saracia si bolile. Ele nu sunt decat niste invitatii de-a le cuceri, de-a te cuceri. Stramtorile te invata sa iti consumi energia gasind solutii si nu ingrijorandu-te, daca le ingadui si daca nu le mai opui rezistenta, daca iti ingadui sa iesi din starea de incordare si de disparare, daca alegi sa nu te mai zbati. Limitele nu sunt sfarsituri si drumuri inchise, sunt doar usi de iesire. Acolo se termina un nivel si se incepe altul.

E greu. Mai ales ca ne e frica tot timpul de cate ceva si ne gasim tot timpul zone moi in cate o parte a firii. Insa castigi mai mult asa decat lansandu-te consumat de anxietate si depresiile aferente. Ok, nu stii exact ce castigi, dar nici nu vei afla daca nu incerci. Partea frumoasa din drumul pe cararile necunoscutului este ca te poti alege cu ceea ce e mai potrivit pentru tine, ceva mult mai bun decat ai fi fost tu in stare sa-ti alegi la inceputul drumului cand cunoasterea iti era mult mai mica. Oricat de greu ar fi, mi se pare mult mai grea viata cu mine departe de lucrurile care ma reprezinta, de visele mele, de pasiunile mele. Nu mi-am implinit niciodata un vis in stare de safe mode, de fiecare data a trebuit sa fac un salt in necunoscut, sa imi asum riscuri. Si de fiecare data am murit de frica. Insa mi-a fost mai frica sa nu ma urmez.

Viata mea e inca grea si nelinistita pentru ca nu si-a intrat inca in albia ei, carieristic si material vorbind. Cunosc oameni remarcabili cu aceeasi problema, oameni care stiu sa faca munca unei armate la standarde exceptionale si sa inoveze pe banda rulanta. Bineinteles, astfel de oameni sunt rareori angajabili in lumea noua, iar din motivul asta au si vieti foarte grele. Tot din motivul asta si suntem ca o familie si prieteni foarte buni. 

black-and-white-lost-road-sign-lost-or-very-lost-Favim.com-3843491Nici macar nu stiu care e albia mea sau cum ar trebui ea sa arate, desi pot spune si in somn ce-as face daca, daca si daca s-ar mai lejeriza un pic lanturile. Ce stiu insa, e ca ma simt fericita cand rezolv probleme si scriu filme, cu atat mai mult cand fac si bani din lucrurile astea.

Am grija sa fac asta cat pot de mult in fiecare zi si sufar in zilele in care nu-mi mai ajunge puterea sau ma izbesc de limite propriei necunoasteri. Cu necunoasterea o rezolv prin cercetare, invatare si exercitiu, insa cu burnout-ul nu imi iese mereu, desi profit de el cat pot de mult. M-am invatat sa fac lucrurile astea din mers, oriunde as fi.

Luna asta am mai castigat un challenge prin Innocentive (al 3-lea) si implicit niste bani frumusei. Nu ma scot din rahatul in care sunt, dar macar am de luat. Nu ma pot bucura de ei cum mi-as fi dorit si pentru ca n-au iesit toate din saptamanile astea, dar nu conteaza, ma bucur de inca o validare, iar satisfactia asta imi tine de foame, de somn si de vacanta. Sunt fericita.

Problema s-a numit “Innovative Approaches to Proliferation Prevention: An Industry-Government Information Sharing Platform” si a implicat construirea unei probleme tehnologice si a unui set de strategii cu un plan articulat pe minim 2 ani. A fost lansata de o coalitie de organizatii non-profit americane, Nsquare & partenerii si Stimson Centre si a avut ca obiectiv non-proliferarea tehnologiilor dual use (cu folosinta dubla). Simplificat, industria americana produce legitim tot felul de tehnologii pentru scopuri foarte clare si la fel de legitime, dar daca prin export ajung pe mainile clientilor nepotriviti (teroristi, traficanti, infractori cibernetici, etc) ele pot oricand fi transformate in arme de distrugere in masa. Iar asta e o problema cu multe nivele si fatete, cu multe sub-probleme de rezolvat. Si alte tari produc, dar americanii raman un reper in zona si in cazul asta e vorba despre ei.

M-am bucurat foarte mult ca mi-au ales solutia din cateva motive esentiale:

  • e prima izbanda in zona ONG-urilor, pana acum reusind doar in industriile private. Cochetez de mai multi ani cu ele, dar e prima oara cand imi si reuseste ceva in relatia cu ele. Imi da speranta chestia asta. Nu pentru mine primordial, cat pentru faptul ca am o parere foarte proasta despre eficienta si impactul lor in lume. Mai e important faptul ca e o coalitie a carei misiune e una cat se poate de sensibila si grea, respectiv pacea si securitatea. In cele din urma, pentru ca n-am nimerit un singur iepure din padurea asta, ci mai multi deodata, ceea ce imi da speranta si pentru mine.
  • e a treia problema castigatoare, ceea ce inseamna mult si greu intr-o competitie globala unde multi au avans mare in fata ta, dar mai ales pentru ca nu sunt un specialist (IT, matematica, chimie, medicina, inginerie, etc) si pentru ca vin dintr-o tara modesta, fara scoala si modele remarcabile de management si leadership si fara un cult al competitivitatii si al investitiilor in educatie si cercetare. Apoi, ma mentin in top 1% in comunitatea solverilor, in conditiile in care n-am doctorat cum au cei mai multi.
  • e prima problema unde stiu cine sunt cei care mi-au ales solutia (the seekers), unde n-a mai fost vorba de concurenta si n-a fost nevoie sa opereze sub anonimat.
  • a fost o problema foarte complexa si grea, cu atat mai mult cu cat nu traiesc si nu muncesc in sistemul american, implicit nu cunosc personal maruntaiele guvernului american si ale industriei americane producatoare si exportatoare de tehnologii dual-use. 
  • e a treia problema tehnologica si strategica cu care castig, ceea ce ma incanta foarte mult pentru ca in rarunchi sunt probleme operationale, iar operatiunile sunt favoritele mele, dar si pentru ca imi plac provocarile tehnologice foarte mult. Pe de alta parte ma valideaza inca o data ca “specialist generalist”, ca strateg, imi valideaza viziunile si ma linisteste in zbaterea mea de-a imi gasi locul de munca potrivit mie, cararea. Iar odata cu ea si linistea, ca de odihna nu cred ca va fi vorba vreodata.

Cel mai greu a fost faptul ca n-am vazut solutia de la inceput, dar am vrut musai sa gasesc una cat se poate de buna. Mi-a placut problema foarte mult. M-a provocat foarte mult.

Dupa ce am tot cercetat o vreme, pe fondul asta extenuant si haotic din viata mea, n-am putut face prea mult, asa ca am inceput prin a inregistra pe telefon franturi de idei si despre ce trebuie sa citesc ca sa nu uit, fiind multe zone de investigat. De cateva ori am adormit cu telefonul in mana, motiv pentru care l-am si stricat aproape definitiv tot scapandu-l pe jos, asa ca acum ma chinui cu o rasnita. Apoi, cate un pic in fiecare noapte am inceput sa scriu, simtind ca dezlipsesc solutia dintr-o smoala groasa lipita pe talpa creierului.

Dupa fiecare rand scris, imi venea sa ma culc o saptamana si sa o las balta. Pana n-am ajuns la ultimul paragraf, n-am stiut ce-am scris. S-a aratat de la rand la rand. Cand se intampla asa, e cel mai consumator si demotivant pentru ca iti vine sa renunti crezand ca nu o poti duce pana la capat doar pentru ca nu o vezi (pana la capat) imediat. Ca de obicei am trimis-o cu mai putin de 5 minute inainte de deadline, in toiul noptii noastre de aici, pe la 4-5.

N-am apucat sa sar intr-un picior de bucurie cand mi-au trimis rezultatul saptamana trecuta pentru ca n-am avut cand si pentru ca m-a zapacit stresul asta, dar in sinea mea ma bucur foarte mult. Imi prieste. Parca mi-a dat un gram de putere in plus sa mai rezist un pic, chiar daca imi simt creierul ca si cand balteste intr-o tocanita.

Pe langa altele nesemnificative in planul asta, cam asta s-a intamplat si cam astea imi sunt gandurile de cand n-am mai scris pe blog, de o luna deja. In rest toate bune si frumoase, cu amendamentul ca ar trebui sa mai slabesc un pic si sa dorm mai mult. Iar cand o fi sa mai fie, sa-mi iau telefon nou, niste haine si sa ma duc la dentist (unde cred ca trebuie sa negociez un sistem neconventional de rate). Ah…si am apucat in sfarsit sa ma tund si sa-mi refac suvitele. La Feli, ca de obicei si ca in ultimii 10 ani.

Viata e frumoasa, dar e grea ca naiba. Si cu cat o vrei mai frumoasa, cu atat e mai grea si mai nebuna. 

***

Despre seekerii din episodul asta:

NSquare: N Square is a multi-year, multi-million dollar program designed to foster collaboration, ignite the public imagination and spark new ideas about how to eliminate the threat of nuclear weapons. 
N Square is a collaborative effort between five of the largest peace and security funders in the United States: The Carnegie Corporation of New York, the William and Flora Hewlett Foundation, the John D. and Catherine T. MacArthur Foundation, the Ploughshares Fund, and the Skoll Global Threats Fund.
N Square is based on the idea that new forms of cross-sector collaboration—combined with the sheer ingenuity of an engaged public—will enable us to innovate our way to a world free from the risks associated with nuclear weapons and fissile materials.
_ _ _ 
Stimson Center : The Stimson Center is a nonprofit, nonpartisan “impact” tank based in Washington DC and devoted to addressing transnational challenges and exploiting opportunities that enhance global security and economic prosperity. From the halls of Congress and the United Nations to the corporate boardroom, Stimson’s experts do more than develop innovative solutions—Stimson transforms ideas into pragmatic action, addressing the most complex global challenges of our time.
For over a quarter of a century, Stimson’s experts have analyzed global threats and worked with governments, multilateral organizations, civil society and private industry to build collaborative solutions that transcend national boundaries: geographic, bureaucratic and political. Our success has earned Stimson recognition as a global leader in the international ideas industry.)