Au ajuns la terminus si antreprenorii din generatia mea. Vor si ei sa plece.

emigrare-pentru-afaceri-antreprenori

Nu mi-a trecut prin cap la vremea aia, ca din cateva postari pe blog din ultimii mei ani in Tenerife, imi vor scrie atat de multi antreprenori doar ca sa-mi spuna ca nici ei nu mai pot si ca vor si ei sa plece, ca parca am vorbit cu gandurile si simtirile lor.

Aseara m-am mai intalnit cu doi, prieteni, din cate am inteles si parteneri de afaceri. Niste baieti foarte misto, din generatia mea.

In ultimul an de cand sunt in tara, m-am intalnit cu aproape toti care mi-au scris, iar cu unii sunt pe cale sa ma intalnesc. Au afaceri in toate industriile posibile. Cei mai multi au deja familii, copii. Mai toti traiesc decent, nu au lipsuri materiale. Altii vor sa lichideze ce mai au si sa schimbe directia, incepand cu tara. Prietenii ramasi le pleaca sau vor sa plece si au atins un nou punct terminus. Multi au ezitat sa plece in valurile de dinainte, la crizele de dinainte. Putini credeau ca vor ajunge la gandurile astea.

Ma batea gandul intr-o zi sa ii adun pe toti undeva si sa vorbim mai pe indelete unii cu altii. Nici nu stiu daca sa iau in serios un astfel de gand.

Toti sunt la un final de drum. Un final prin care eu am trecut acum 10 ani si dupa care inca mai caut sa imi gasesc un drum potrivit, respectiv unul pentru care sa merite toate preturile platite pana acum. 

Am auzit atat de mult “nu mai pot” in ultimul an, venind de la oameni robusti si cat se poate de firesti si calumea, incat n-am putut decat sa tac in sinea mea si sa le raspund cum m-am priceput mai bine la intrebarile despre Tenerife din perspectiva antreprenoriala, de afaceri. 

Nu mi-a fost rusine sa le reamintesc ca am plecat cu ce-am avut pe mine si ca doar clima, sanatatea si o viata cat mai simpla si fara responsabilitati au fost marile mele prioritati si singurele optiuni, ca n-am avut capital de start-up si nici o baza pentru a obtine unul ca sa apuc sa deschid ceva si sa prospectez mai in adancime partea legislativa a lucrurilor. Sau ca mi-am luat un job in imobiliare doar ca sa invat piata si sa ma conectez cu oameni asemenea, pretul pentru asta fiind o naveta de peste 200km timp de 8 luni, in mare parte cu autobuzul, ca in ultimele luni imi inchiriasem o masina. Le-am spus, insa, ca unii dintre cei care mi-au mai scris au plecat deja, cativa au si reusit sa porneasca afaceri, altii s-au intors cum au plecat, altii s-au intors ca sa mai plece o data, ca tinem legatura si ca mai mult decat sa-i conectez unii cu altii cand vor ajunge acolo, nu prea stiu ce sa fac si sa spun.

N-am avut mandrie si nici nu m-a durut ca n-am avut. N-am consumat nici un gram de energie sa par cine nu sunt sau ca as avea mai mult decat am. Pentru nimeni nu era cazul si imi imaginez ca tocmai pentru motivul asta ne-am si atras. Eram toti in acelasi punct, indiferent de situatia materiala si contextul fiecaruia, in fata unui moment de adevar si in fata unei mari nevoi, sa ne spunem cuiva care intelege. Sa ne impartasim cum suntem, ce-am facut si cum pana acum, unde am gresit, unde au gresit altii, de ce ziduri ne-am lovit, de ce nu mai vrem, de ce nu mai putem. Sa impartasim experienta terminusului de tara cu cineva din aceeasi specie si care intelege exact cum se simte asta. Sa respiram. 

N-am stiut sa le spun nici daca ma mai intorc sau nu, pentru ca nu stiu, nici daca raman aici sau plec in alta tara, tot pentru ca nu stiu. Mai am si eu cateva inchideri de facut, bani de facut si de adunat, e greu de estimat timpul si de planificat lucruri in piata si viata de azi. Apoi si intre timp traiesc un nou episod de recuperare din burnout si de revitalizare, aici prin acupunctura si aromaterapie, iar din cand in cand si de rejuvenare. Dupa toate care au fost n-am iesit nevatamata, greul nu s-a usurat, sanatatea si mentinerea unei stari de spirit cat mai echilibrate au ramas prioritati si asa vor ramane.

Insa ma gandeam acum intr-o zi, dupa toate intalnirile astea care ma tulbura intr-un fel, dar ma intaresc si mai mult in noul fel de pana acum, ca eu si oamenii astia ne vom ramane cumva, poate chiar prieteni sau in viitoare relatii profesionale, poate chiar de afaceri. Ca ne vom mai scrie, fiecare din tara unde a ajuns sau a ramas. Sau daca ajungem mai multi intr-un loc, ne vom fi comunitatea care n-a apucat sa-si fie aici. 

Partea buna a unui final este ca din momentul ala orice e posibil. E o oportunitate in care poti alege sa te transformi in oricine vrei, sa desenezi totul cum vrei. Viziunea. Dintr-un astfel de punct iti poti reincepe viata mult mai inteligent.

Cand antreprenorii si oamenii care inca o mai duc decent in Romania pleaca sau se gandesc foarte serios sa plece in mai putin de un an, doi, nu mai e o chestiune de bani, e ceva mult mai profund de atat. Oamenii astia cauta viata si sunt dispusi la sacrificii si la schimbari radicale, sunt dispusi sa-si reconfigureze viata cu ultimele puteri si rest de tinerete intr-un loc in care s-o gaseasca. Nu 24 de ore pe zi, dar macar doua, trei …cat inca e soarele pe cer.