Ganduri printre drumuri

20160408_170854

Visam de ani in sir sa nu mor sau sa ma apuce batranetea inainte de-a apuca sa trec si eu prin Bucovina. Macar sa o vad, asa in treacat, daca nu va fi sa fie sa intru si la manastirile de care doar am auzit si pe care doar le-am vazut in poze. N-a fost sa fie sa apuc manastirile in episodul asta, dar a fost sa fie sa ma indragostesc de Suceava datorita unor oameni exceptionali pe care i-am intalnit acolo si cu care am ras din zori si pana in seara, dar mai ales datorita gazdei pe care au picat sortii sa ne primeasca.

Veneam de la Cluj, soarele se pornise deja spre apus si ne mai ramasese mai putin de-o ora pana sa ajungem in Suceava. Cum am stat doar pe drumuri, la telefon si din intalniri in intalniri, n-am mai apucat sa ne facem si o rezervare. Asa ca am facut-o din masina, direct de pe tableta dupa ce am cautat pret de cateva orase ceva pe care sa ni se puna pata. Si ni s-a pus: Pensiunea Rapsodia Elegantei.

20160408_165500

Am facut primul si ultimul popas la iesirea din Campulung Moldovenesc la o pastravarie unde am mancat un bors de peste si-un pastrav de ne-au sarit sepcile de pe cap de placere. D-abia apoi am putut gandi ceva mai limpede si mi-a picat fisa ca ar fi bine totusi sa si sunam ca sa nu ne trezim ca umblam cu sarsanalele din loc in loc prin Suceava, de la organizarea noastra plina ochi de virgule.

Asadar am sunat si am rezolvat. Pe nevazute am ales camera de jos din care te rostogoleai cu toti pasii si toate gandurile direct in gradina nesfarsita si proaspat inverzita. Am primit invitatie intr-o camera mai mare, dar atat de frumoasa era aia incat am zis nu, aici la verdeata si floricele e cel mai bine. Sa pot sari din pat direct in iarba.

De cum am ajuns la pensiune am dat cu ochii de Cetatea de Scaun a Moldovei in fata si de biserica Sf.Gheorghe in stanga, de nu mai stiam la care sa ma uit mai intai si intai. Impodobita cu valize si cutii si incalecata de Akira care si-a sters labele pe jeansii mei de molozul pe care l-a carat cu ea dintr-un sant de dinjos de gradina, am ramas asa, privind lung in noapte la cetatea luminata, imaginandu-mi dintr-o data cum era viata pe vremurile alea, in locurile alea care in mod tainic m-au izbit cu familiaritatea lor.

S-a dovedit ca familiaritatea nu a fost doar o alta senzatie din capul meu, pentru ca in clipa urmatoare ne-am pus cu doamna Ochisor la vorbe pana tarziu in noapte, ca si cand ne stiam de o viata si nu ne mai vazusem de o eternitate. Am uitat si de valize si de tot, atat de tare ne-a mers la inima si la somn, intrucat dupa ajungere am dormit fara intoarceri.

In zilele urmatoare a fost ca acasa si ca in vacanta, chiar daca s-a muncit pana la ameteala, cu bucate de post cum probabil doar in Bucovina se fac in felul ala si cu stresinica, un vin tare bun si despre care ai zice ca e o gluma, dar care pana si pe mine m-a facut sa-l beau cu pofta, eu care nu mai suport vinul de pe vremea exceselor din facultate si inca o vreme dupa.

Gandurile mi-au fost multe, dar de la oboseala, multe intalniri si drumuri, invataturi si descoperiri mi-au ramas amestecate o vreme.

Am vazut multi oameni in suferinta si care cauta cu darzenie o cale de vindecare si revenire, am auzit povesti care m-au mai smerit o tura, am intalnit oameni ca mine la reinceput de viata dupa pierderi si lovituri foarte grele, in plina reinventare, fiecare in alt anotimp si totusi toti in acelasi loc. Oameni stanca cu ajutorul lui Dumnezeu, personaje rupte din film.

Glumeam intr-o seara la o stresinica in gradina, pomenindu-si fiecare stricaciunile patite din nenumaratele incercari: daca dupa toate astea m-am ales doar cu un diabet/doar cu circulatia praf/ doar cu stomacul fărîmiţe, e o nimica toata. Inca e controlabil cu un pic de reorganizare. Bine ca n-am mai mult, ca n-am murit sau n-am inebunit. Slava cerului si multumesc lui Dumnezeu.

Vezi tu, dupa o viata de preaplin si preamult, ramai inevitabil si cu usoare accente de cinism. Drumul e fara intoarcere, ai trecut multe limite si aia e. Sansa la sfintenie si duiosie ramane pentru cei mai buni.

Se face acum un an de cand sunt in tara si de cand visez sa ma intorc pe insula si sa-mi revad sora de care mi-e un dor de mor si sa mai si respir un pic, un an in care am lucrat mult la multele mele job-uri care s-au vrut aici si cu oameni de aici, rand pe rand uneori si la toate deodata alteoridar in care am petrecut mult timp printre oameni, mereu noi, un an in care am intrat in taramul vindecatorilor si al celor care isi cauta revenirea si calea, al oamenilor cu care ma inteleg natural fara sa ma explic. Pe de alta parte a fost si un an care m-a tinut (inca) departe de vechii mei prieteni si familii, primul de felul asta. Insa il iau ca pe un semn bun, cumva, tratandu-l ca pe un prim an al meu, pentru ca a fost un an al meu in puncte esentiale. 

Cand primesti de la viata si destin ani multi in care trebuie sa te imparti continuu, zi de zi, indiferent daca mai poti sau nu, intre acoperirea datoriilor din trecutul nebun, sustinerea prezentului tulbure si deseori tulburator, rezidirea ta de la temelie si crearea viitorului intr-o mare de complexitate si necunoscut, iti trebuie fie o afacere prospera, fie o mostenire, fie o pozitie executiva, fie multe multe lucruri de facut contra bani, garantati, daca te vrea lumea in proiecte sau castigati, daca le ai cu competitiile, inovatia si creativitatea. 

Eu cum n-am avut niciodata nimic, nici geniu n-am fost si cum singura mi-am facut si tot singura le-am pierdut, imi raman multele lucruri de facut si de invatat ca sa acopar toate revendicarile vietii si unele vise. O vreme a fost mai greu de dus felul asta de cruce, insa cu timpul mi-a devenit reflex si bucurie, caci e un drum care desi e foarte stresant si imprevizibil, este unul pe care devii din ce in ce mai liber si mai tu si in care nu mai conteaza altceva. De data este doar greu, nu mai e si rau.

Azi a fost prima zi dintr-o epoca in care imi reiau miile de mailuri din toate timpurile, curat si sortez. Dau peste tot felul de timpuri si vieti care parca n-au fost ale mele. Peste nume si oameni, unii au supravietuit timpului, altii au ramas in alte dimensiuni, pentru o vreme sau pentru totdeauna. Altii nu mai sunt deloc. Pentru altii inca mai exista ganduri si dor de revedere.

Se apropie Sfintele Pasti si ziua mea. Sau invers. Anul asta eu fac 37 de ani, iar mintea mea face pe 300 pe o parte si 3 pe alta. In rest totul a ramas neschimbat.

La Suceava d-abia astept sa ma reintorc si cred ca va fi foarte curand.

Mama ne asteapta sa ii aducem un laptop ca sa isi poata termina Dealul 4, pentru ca deja se gandeste la Dealul 5. Eu ma gandesc cum sa fac sa o ajut sa-si corecteze scrierile si sa le structureze mai bine. Imi aduc aminte ca la Dealul 1, cand s-a apucat de el, in vremurile noastre cele mai intunecate…ia uite, se fac deja 7-8 ani, a avut motto: Dupa deal nu urmeaza munte, ci doar un alt deal.

Cine s-ar fi gandit atunci ca pana la primul munte vor fi cel putin cinci dealuri?