ca la 16 ani

g16.1

La 10 ani am constientizat ca sunt blocata de la un sir de traume si ca urmeaza un dezastru pe care il voi genera in jurul meu prin implozie. Genul de stire horror de la ora 5. Pe last minute Dumnezeu a depresurizat situatia printr-un alt fel de trauma si am ajuns cu bine la adolescenta, in sensul de “no news is good news”.

La 27 de ani am realizat ca am ramas blocata in zona adolescentei, intervalul 16-18 ani, cand s-au intamplat alte traume de alte feluri.

La 36 de ani realizez ca am ramas blocata la 27 de ani cand s-au intamplat traume si mai mari de si mai multe feluri.

Sunt mereu in urma mea cu cativa ani. Tot mai putini cu trecerea timpului, ce-i drept. O iau ca pe un semn de progres, ca sa nu ma enervez.

Mai intai e trauma, apoi daca ai noroc sa nu se mai intample alta trauma imediat sau sa te bagi in vreun rahat, te captusesti cu un sindrom posttraumatic care dureaza mai multi sau mai putini ani, depinde si de ce noroc ai (bani, terapii, ghidaj, autoeducare, etc). Daca ai ghinion se prinde de tine ca raia si o afectiune, doua, trei, iar apoi dupa o lunga vreme de chinuiala si agonie, timp in care mai scapi de niscaiva organe sau chestii aparute in plus sau nelalocul lor, realizezi ca de fapt tu ai ramas la stadiul de acum cativa ani cu niste chestii, pe zona emotionala de obicei, ca sa nu mai zic de constiinta. Dupa care pac, mai vine o trauma, nu mai conteaza pe unde ai ramas, o iei de la capat si in final iar constati ca esti in urma ta cu ani bunicei. Daca n-ai noroc de pauza intre traume, atunci sindromul posttraumatic functioneaza ca datoria la banca, se cumuleaza si intr-o zi cu soare cand toata lumea zambeste larg, iti explodeaza in fata, dupa care te descurci cum poti daca inca mai esti.

Daca nu mai esti, te claseaza sistemul corupt: la nebuni sau la mutati in vesnicie. Ca si atunci cand erai viu sau intreg, primesti si numar administrativ. Ca sa nu iti incurce resturile cu ale altora. 

Printre toate se mai intampla si lucrul ala extrem de neplacut si obositor cand lumea iti da sfaturi, face supozitii, iti explica despre tine ce poti si ce nu poti, cum esti si cum nu esti, ce timp ai, ce timp n-ai, te judeca, te critica si te eticheteaza, pe scurt te mai claseaza si ea o runda, doua, trei. Daca nu mai esti, continua in bucla: facea, zicea, dregea dupa care fulmineaza cu strepezitorul de “saracul/saraca”.

In orice caz, in lungul si orbecaitorul drum al vindecarii, intr-o zi am primit de la un terapeut austriac o intrebare ajutatoare ca raspuns la faptul ca spuneam ca de nenumarati ani, in zilele mele bune energia mea nu trece de 10% din potentialul meu: care e perioada cand ai fost (mai) bine?

M-am uitat lung si dupa o vreme am raspuns: Nu-mi amintesc. Dar nu pot spune daca nu-mi amintesc pentru ca sunt acum pe bateriile bateriilor sau pentru ca n-a existat vreodata o astfel de perioada. Ca energie si vitalitate, vorbind. Apoi, de cand ma stiu, am fost un copil si adult bolnavicios si totusi robust, paradoxal. Am trecut prin ceva valuri. Iar apoi si un adult depresiv fara sa realizez sau depresiv by default cu titlu de mostenire. Partea buna a fost ca la noi in familie depresia s-a manifestat prin furie, cinism si umor, o combinatie datatoare de hiper energie si forta, in felul ei. Autodistructiva de cele mai multe ori si de la un punct incolo, dar asta e o alta discutie.

Reformulez, a zis: care e perioada in care ai simtit ca ai avut cea mai multa vitalitate si energie?

Am raspuns intr-o secunda: 16 ani, adolescenta. Cand practicam arte martiale si rupeam la campionate, cu mentiunea ca intotdeauna forma buna venea dupa enorm de mult exercitiu, nu era naturala, o construiam cumva sau daca era, dar era blocata, o deblocam cu forta. Adolescenta, asadar, cand traiam paradoxul suprem: simteam la maxim si tot la maxim eram si inconstienta, dar pe atunci nu ma deranjau contradictiile, nu ma consumau si nici nu ma incetineau.

Bine, zice. Pe durata tratamentului pastreaza in prim plan imaginea ta de la 16 ani, din adolescenta. Pentru inceput trebuie sa ajungem la nivelul tau de vitalitate si energie de atunci. 

Bine, imi zic. E un ghid bun, eu insami de atunci pentru mine de acum. E chiar placut sa ma “droghez” cu mine insami din vremurile mele de varf energetic cand faceam 100 de flotari fluierand si puteam sa continui bine merci pana striga cineva dupa mine: Stop! Cand pasiunea nu-mi era asa mocnita.

Amintirea mea cu mine din adolescenta imi prieste. Intrebarea aia a fost una buna. Mi-o pusesem si eu candva, dar nu cu atata seriozitate si siguranta ca ar putea functiona cu cine stie ce impact. 

Am cautat prin arhive poze de atunci si n-am gasit decat una, sa fie la indemana si s-o mai privesc din cand in cand. Nu e cea mai motivationala in sensul de excitement, dar merge. Poate pana la 40 de ani reusesc sa am si eu o poza cu mine excited.

Pe ramura tatei, noua nu ne-a stat niciodata prea bine razand cu toti dintii sau sarind in sus. Parem asa…nefiresti. Pe ramura mamei, parca prea sunt in partea cealalta, excited de la orice si prea des cu cel putin o doza peste masura. Sau poate n-or fi chiar asa, dar in comparatie cu ramura tatei asa pare.

Lasandu-i pe toti la o parte si concluzionand, dupa ce m-am chinuit 20 de ani sa ajung la un liman cu mine insami, acum o iau invers si am de parcurs 20 de ani inapoi ca sa ma aproprii cat de cat de mine de la 16 ani.

Ce sa zic…viata e o treaba cu mult dus si mult intors.