ar trebui sa traim in case verticale, am balti mai putin

Basic RGB

Trendul asta imobiliar cu spatii cat mai mari pe orizontala, nascut parca odata cu explozia societatii de consum, favorizeaza comoditatea peste masura si poarta potentialul de-a afecta creativitatea, inovatia si chiar sanatatea.

Intr-o zi, o clienta care cauta un apartament, arhitecta de meserie, a avut cerinte foarte precise: imobilul sa fie din anii ’40-’50 si de maxim 3 etaje. Ar fi preferat mai degraba anii ’50 pentru ca arhitectura a avut influenta ruseasca si s-a folosit mai multa armatura, maxim 3 nivele pentru ca raportat si la vechime e mai safe la cutremure, dupa aceasta perioada a venit comunismul si a uniformizat tot, influentand viziunile pana in zilele noastre, dovada peste 90% din complexele rezidentiale, toate la fel si la fel ca blocurile stup din “epoca de aur”, conservand fidel aerul muncitoresc.

Ieri noapte din nou nu am dormit. Nu pentru ca nu mi-a fost somn, ci pentru ca de cand ma stiu nu-mi ajunge timpul pentru cate am de facut. Intotdeauna am avut senzatia ca n-o sa-mi ajunga viata pentru cate reparatii si chemari am si ca intr-un final o sa ma paraseasca toti prietenii, satui sa mai astepte sa ne mai vedem vreodata.

Pe fondul asta de epuizare de sine ma suna B. ca sa ma intrebe daca vin cu ea la o proprietate, sa o vad si eu in realitate si sa scriu despre ea pe blogul agentiei. O casa pe care vroiam sa o intalnesc mai demult datorita faptului ca este atipica, dar si pentru ca de ea s-a indragostit o renumita arhitecta, deci nu poate fi oricum si nici degeaba.

M-am dus si in mai putin de doua minute de mine, in zona Calea Mosilor, m-am trezit intr-o bijuterie de casa, desprinsa de pe o strada din Amsterdam, parca. O vila de 4 camere, desfasurata pe verticala, fiecare nivel fiind o camera in sine cu anexele ei, geamuri mari, casa scarii o piesa de estetica aparte si-o sursa de lumina in sine, fiecare colt o poveste si la fiecare etaj o alta atmosfera si perspectiva. Intocmai cum spune vorba, dar si proprietara intr-un interviu: bunul gust este nemuritor.

Peste toate, pretul m-a facut sa plang. De ciuda! De ciuda ca nu am bani sa o cumpar eu. Locatie centrala, cladire fara probleme, finisaje de cea mai buna calitate, costuri mici de mentenanta, totul la 160.000 de Eur si aia negociabili. O proprietate care iti trezeste visele si te provoaca sa le traiesti.

Nimeni nu vinde mai bine o proprietate ca vanzatorul insusi. Asa ca, lansand detaliile evidente si pe mine la o parte, am “intervievat” proprietara ca sa aflu punctele forte ale casei, ce-a atras-o la proprietate, ce-a provocat-o. Mi-am dat seama cat suntem de ingusti in orizonturi si cata nevoie avem de fapt de designeri in zona asta. Mai mult decat credeam.

Mi-am adus aminte de vilele de milioane de euro pe care le-am tot vazut cand am facut prospectiile pentru ultimul film la care am lucrat. Cata lipsa de cunoastere si inspiratie pe zona de design si arhitectura! Cata autosuficienta! Si m-am intrebat inca o data: oare cand vom incepe si noi sa umblam pe calea intelepciunii si sa dam Cezarului ce-i al Cezarului? Macar din cand in cand!

Poate ar trebui sa traim in case verticale, ca olandezii, am avea perspective si atmosfere diferite la fiecare nivel, mai multa diversitate, ne-am misca mai mult, si poate locuind cu adevarat in propria casa, am balti o idee mai putin. Ba poate acest plus de dinamism ar fi tocmai scanteia care ne lipseste pentru a ne trai mai cu spor visele si pasiunile.

Parca e tot mai greu sa-ti prinzi visele din urma. Ce ne incetineste asa?