bogatasi cu gargauni si pasarele in cap

great-dictator-4_56972200

Pendulez intre locatii de film si locatii imobiliare in epoca asta. In cautarea unei usi deschise, a unei usi care se poate deschide sau macar a unei chei. Muncesc mult, respir cand dorm si fac bani cat sa-i pot numara in minte cat ai zice peste.

Vad vile scumpe mai tot timpul, vile despre care proprietarii lor cred ca sunt de lux. Foarte putine chiar sunt. N-am vazut atat de multe vile in toata viata mea cat a fost sa fie sa vad in ultimele 6 luni.

Trec peste faptul ca in Tenerife, de exemplu, multe vile ordinary sunt peste standardul de lux din zona de nord a Bucurestiului si Snagov. Asta e, venim din epoca din care venim si ani in sir de plimbari pe afara nu ne-au influentat prea tare gusturile.

Trec si peste faptul ca pe proprietarul fara aptitudini in zona de design interior il trazneste creativitatea cu noua achizitie si isi decoreaza vila de-un prost gust care te face sa iti scrasneasca dintii si sa-ti sangereze ochii.

Trec si peste faptul ca si-o promoveaza pe site-uri de anunturi ajunse la saturatie, laolalta cu garsoniere si case la tara, o saturatie pe care cei mai multi o confunda cu o super vizibilitate.

Trec, deci, peste tot si ma rezum la o intamplare din weekendul trecut.

Colega mea avea o clienta tot mai dificila cu trecerea ireversibila a anilor. Cum n-o mai tineau nervii cu ea, m-a intrebat ce facem cu portfoliul ei. Renuntam la el sau il preiau eu? Eu zic ca nu preiau nimic fara hartii. O suna, ii povesteste, dupa multe explicatii clienta ii zice ca ea vrea doar cu agentia ei sa lucreze, ca putem veni sa-i vad si eu proprietatile si apoi sa mergem la ea sa semnam hartiile.

Zis si facut.

Mergem, vad vilele, fotografiez, notez, ne lamurim, plecam. Total operatiune: doua ore.

Traversam un sfert de oras, din Baneasa in Pipera, ajungem la doamna la poarta si ne aliniem frumos masinile, luminile de avarie pornite pentru ca ocupam din carosabil, sunam si asteptam sa ne deschida poarta. O poarta in stil Gigi, dar si cu camera video la poarta de acces, deci cu tot sistemul antiefractie, asa cum ii sta bine oricarei case din Romania, indiferent de zona, cu atat mai mult vilelor celor mai putin imputinati.

Stam noi asa ca florile, vreo 5 minute, colega mea o suna in timpul asta, apoi ii da si un mesaj, poarta nu se deschide. Ma gandesc in sinea mea: oare unde si-o fi instalat doamna butonul pe care apasa ca sa deschida poarta? La poarta?

Cateva minute mai tarziu primim mesajul: imi pare rau, nu pot sa raspund.

In traducere, pentru cei inca neunsi cu macar doua-trei alifii, asta inseamna: nu semnez nimic. Hahahaha!

In concluzie ne-am dus unde ne mai ramasese dupa o dimineata aglomerata si cu bune si cu rele: la clatite si cafea.

Era sambata, cam rece si ploios. Planuisem sa-mi vad de viata in ziua aia. Mi-am vazut un pic mai pe seara cand a rasarit soarele. Doamna noastra si-o fi vazut si ea. Cu gargaunii si pasarelele dansei.