drumuri prin tara, ganduri si intamplari

salvamont-gorj-destination-truth

Cu cat lumina creste in intensitate, cu atat si umbrele fac la fel.

Weekendul asta a fost sa fie sa ajung din nou in Oltenia, de data asta in partea care mie-mi place foarte mult si unde nu am mai fost din 2012: Targu Jiu, Tismana. Pe tur am luat-o pe Horezu, Ramnicu Valcea. Pe retur am luat-o prin bucata de Oltenie pe care am facut-o in primavara pentru Travel Channel, pe Craiova. Am inoptat la Targu Jiu la Hotel Europa ca si in anii trecuti. Imi place hotelul ala, e central si doar treci drumul ca sa ajungi in Parcul Brancusi sub Poarta Sarutului, la Masa Tacerii sau pe o bancuta privind Jiul si partea cealalta de oras.

Mi-am adus aminte de domnul Sabin Cornoiu de la Salvamont Gorj, de aventura si suportul pe care ni le-a oferit cand am ajuns la dansul, cu ceva ani in urma, ca fixer pentru Destination Truth, un show TV de aventura produs pentru americanii de la SyFy.

Mi-am adus aminte si de prietena Red Lili cu care am explorat Oltenia pentru 10 zile in 2010. Parca sunt dintr-o alta viata timpurile alea.

Revenind in prezent, de data asta era sa mor. Inca o data. Doar ca pe loc in episodul asta. In accident de masina. Mereu m-am gandit ca eu nu pot muri decat fie foarte violent, fie complet stupid. Viata mea a fost mereu  un fusion de drama si parodie, de filme bune si telenovele. Inovatie curata, nu gluma.

By the way, m-a fascinat centrala de la Rovinari ca locatie. Felul in care te duce soseaua in panta la ea, maretia ei. Un amic englez a comentat la pozele de pe facebook ca e un peisaj industrial urat, insa mie mi s-a parut un peisaj industrial foarte misto. Poate pentru ca am privit-o ca locatie de film, cine stie?!

rovinari

Revenind la traficul rutier din weekendul asta din Oltenia. Dezastru. Accident dupa accident. Duduiau soselele de salvari si masini de politie, de platforme incarcate cu masini zdrobite si busite de toate culorile si marimile. E adevarat ca a si plouat, insa nu asta e cauza principala. Nici viteza nu e prima cauza. Prima cauza sunt soferii care fac manevre nefiresti sau localnicii care isi lasa tractoarele si carutele nesemnalizate in mijlocul drumului.

Am inteles ce simti la o faza cu adevarat nasoala. Nimic. Zbori pe lumea ailalta ca popcornu’ (daca ai noroc sa mori pe loc).

Nu stiu prin ce minune am avut un reflex de pilot de curse, facand o rotatie instanta de 360 de grade. Marele noroc a fost ca in secundele alea era drumul liber si ca masina pe care o conduceam s-a comportat fantastic, ocazie cu care m-a si cucerit, facand o super echipa cu mine.

Pe scurt, o duba conducea cu viteza in fata mea si eu dupa ea. Drum cu o singura banda pe sens. A semnalizat dreapta, s-a dus inspre dreapta ca si cand ar fi vrut sa iasa de pe sens si sa stationeze, dar brusc a taiat drumul luandu-o la stanga. Ca sa nu intru in plin in el si sa ne facem pulbere, m-am rotit dupa duba pana ne-am oprit la un sfert de milimetru unul de altul. El nici nu observase ca eram in spatele lui, nu s-a asigurat, ba era si foarte surprins.

M-a pus pe ganduri faptul ca n-am avut nici o emotie. Nu mi s-a clintit nici un fir de par in cap, nu mi-a tresarit inima, nu mi-au tremurat mainile nici in timpul manevrei si nici dupa. M-am uitat fix la el si am plecat mai departe in drumul meu. Din cand in cand imi revin flash-uri cu scena si cam atat.

Pe retur, pe autostrada, mi-am bagat in gura tigara aprinsa invers si m-am ars pe buza de sus. Acolo nu ma mai arsesem, doare ca dracu zona aia de piele. Aveam viteza si nu puteam sa reactionez cum mi-ar fi venit. Asa ca am suportat-o. Pana la Bucuresti mi-a trecut. Am primit ceva cu care sa-mi dau pe loc si n-a ramas nici semn, nici durere.

***

Weekendul trecut sau unul mai inainte, nu mai tin minte, a fost sa fie sa ajung la Targoviste inca o data in ultima vreme.

Am incalcat toate limitele de viteza si pe tur si pe retur. As fi zburat daca ar fi fost strada suficient de lunga si goala. Nu ma grabeam, dar nici lalaiala nu-mi sta in fire intotdeauna. Uneori nu vreau decat sa ajung.

Ne-a trebuit un hotel aproape de locul cu treaba, asa ca primul iesit in cale a fost, ca o alta ironie, Hotel Dracula (ironie, pentru ca povestile cu vampiri sau related … ma urmaresc necontenit). Era 9 dimineata. Un hotel decupat din epoca comunista, curat si in care parca esti nevoit sa faci depresie daca n-ar avea o lumina naturala iesita din comun si daca n-ar fi gard in gard cu manastirea veche de calugari (Manastirea Stelea, o bijuterie restaurata).

Dupa ce stai mult intr-un loc unde nu exista cladiri de felul asta, setarile comuniste din creierul tau se sterg incet incet. Problema e cand te intorci. Simti arhitectura ca o trauma. Simpla vedere a locurilor ramase neschimbate de atunci te face sa-ti aduci aminte de lucruri dintr-o viata in care nu te mai regasesti in nici o masura, iar chestia asta iti da o tulburare scurta si intensa de identitate. In capul tau imaginile se intampla cu purici si taieturi, flashuri care se deruleaza alandala, franturi haotice care iti trec cu viteza luminii prin spatele ochilor.

Receptionera, o tipa foarte draguta, mi-a facut o cafea pana cand camerista a pregatit camera in care urma sa intru. Mi-a spus ca au doua nunti la noapte, una in restaurant si alta in gradina. I-am spus ca daca e asa, atunci bravo, dar sa-mi dea o camera care sa fie pe partea opusa nuntasilor. Mi-a dat. Etaj 2, cu terasa si geamuri mari din termopan alb. Un pat, tot alb, cu vedere direct la manastire si la o plasma mare neagra. Nu m-am mai uitat la TV de o eternitate, ca de obicei ma uit la TV doar in hoteluri si tot acolo reusesc sa si dorm bine.

Am primit cafeaua si am iesit afara, in soare, la o masa de lemn inconjurata de flori rosii. Ar fi putut fi muscate, dar nu stiu sigur. M-au preocupat mai putin in momentul ala. Ramasesem amprentata de un vis si mi-am scos jurnalul sa-l scriu pana nu uit detalii. In timpul asta calugarii din manastire cantau peste scrisul meu. As fi stat acolo la infinit, sa conserv momentul ala de adunare in sine, moment in care am putut sa dezleg si o parte din vis.

Apar insa trei doamne din trei directii diferite si-mi tulbura momentul. Sau asa mi s-a parut. Se cunoasteau. S-au asezat la masa din fata si au stat mai putin de doua minute, timp in care n-au contenit cu vorba. Au concluzionat repede ca e azi e zi de capatat, ca pe la biserici se da coliva si colaci, asadar au facut un traseu de urmat si au plecat sa capete.

Mi-a ramas in cap replica asta a lor si n-am putut sa o ignor cum imi propusesem:

“Hai sa mergem sa capatam!”

Mi-a placut sensul ei. Daca e zi de oferit, atunci hai sa mergem sa primim. Hai sa implinim rosturile.

Nu mi-am pus niciodata problema sa implinesc vreun rost. De cand ma stiu vreau sa trec dincolo de ele, iar lumea numeste asta razvratire. Intr-o oarecare masura, probabil si este.

Am ajuns in camera, m-am dezbracat, am deschis larg geamurile si am adormit pe cantecele calugarilor si in lumina soarelui proaspat de dimineata, cand lumea se trezeste. Am adormit ca si cand cineva m-ar fi sedat, iar la trezire nu stiam cine sunt, unde si de ce. Daca n-ar fi trebuit sa ies, as fi preferat sa nu ma trezesc o vreme.

Pe seara s-au pornit lautarii nuntasilor. Initial am avut tendinta sa ma simt deranjata de balamucul asurzitor, dar apoi am incercat sa-mi inchipui o nunta cu muzica in surdina ca sa nu deranjeze lumea si m-a apucat rasul. Foarte bine ca uneori bucuriile se trambiteaza. Mai scot lumea din ale ei, ne mai aducem aminte. Mi-am dat seama ca imi plac nuntile noastre, chiar daca cele mai multe scot la suprafata lucruri care nu-mi priesc. Fundamental, imi place ca suntem zgomotosi si “necivilizati” la evenimentele care marcheaza schimbari de destin.

Asadar m-am bucurat pentru nunta oamenilor si am dat pe TVR 2 unde era un film vechi si frumos cu cazaci, am dat volumul la maxim ca sa si aud ceva si am adormit intr-un haos sonor total de data asta. La fel de tun ca si dimineata. In prealabil am avut si o depresie scurta venita din senin din care n-am inteles nimic, ca de obicei, asa ca m-am culcat linistita.

Duminica nu mai reuseam sa ma trezesc. Ziceai ca cineva tragea din mine cu paiul vitalitate, dorinte si motivatii. Eram daramata complet de o oboseala rarunchiurala. La 8 dimineata s-au pornit calugarii cu litughia si au cantat pana dupa 12.00. M-am trezit cand s-au pornit si am deschis larg ferestrele. Imi place sa dorm cu toate geamurile deschise, iar daca e prea frig peste noapte, atunci imi place sa le deschid dimineata devreme, dupa care sa ma culc la loc.  Macar inca un pic. Apoi am adormit lemn in timp ce ca prin vis auzeam litughia si cate un Doamne miluieste din cand in cand. Il repetam si eu in gand si mai adormeam o tura pana cand ma trezeam scurt la urmatorul Doamne miluieste.

Cand m-am trezit cu totul, eram intepenita si in dureri de la un torticolis insurubat in gat si spate. Pe dreapta, veriga mea slaba. Stres si arderile mele interne la toate capetele, ca de obicei. N-a trecut nici pana in ziua de azi, inca mai vibreaza pe acolo si ma tine intr-o parte.

***

Intre weekendurile astea am facut drumuri nocturne in regim de urgenta la mama. Eu si cu salvarile ce mai goneam noaptea pe drumurile judetene.

Din motive greu de inteles, lichidatorul din procesul de insolventa (al firmei care a fost) nu a dat de mine in anii astia si mai era o zi ca sa ii dau cheia de la imobilul pierdut si actele originale ale firmei. Altfel intram iar in penal dintr-o neantelegere si urma sa fac poteci pret de cateva ture pe la parchet pana aratam ce aveam de aratat si se inchidea cu NUP.

Mama e vesela si frumoasa, ca de obicei. Depresia de care nu e constienta si pe care si-o neaga cu vehementa pentru ca ea se crede fericita si bine merci o mai inmoaie pe alocuri, facand-o sa nu-i vina sa iasa din curte mai departe de biserica. Analizele nu i-au iesit prea bine la tura asta. Partea buna din povestea asta este ca voi merge mai des la ea ca sa o repunem pe o directie ceva mai buna si pentru ea si pentru noi.

***

Mi-am dat seama din scena cu potentialul accident rutier din Oltenia ca e bine sa fii pregatit pentru unplug in orice secunda. Adica sa traiesti la maxim de potential in fiecare moment, sa dai zilei tot ce-ai mai bun in tine, atat cat poti tu in ziua aia. Si totul e ok.