un oras de insomniaci si nedormiti

medical-sleeping-sleepless_night-insomniac-worry-insomnia-07635454_low

E 2.14 a.m.  Ar fi trebuit sa dorm. Sunt atat de obosita incat am zile cand simt ca merg doar in marsalier. Inca mai am nopti cand sar din ax cu nesomnul. Ca asta de acum. Ma uit pe geam la luna si ascult murmurul de noapte al orasului. Imi place sa fac asta. E un alt univers.

Pescarusii aia de Bucuresti care ma ingrozeau noaptea cu sunetele lor nu mai sunt. S-au dus in alta parte de cand a inceput septembrie. Nu stiu unde.

Pe cer era o luna in seara asta de te amutea. Venind acasa tarziu in noapte, am parcat sa ma uit lung la ea, dupa ce pret de cateva stradute am cautat-o printre blocuri.

Unul zice ca nu se culca mai devreme de 2 a.m., altul mai devreme de 4 a.m. si tot asa, altul se plange ca e nedormit de nu stiu cate zile. Nimeni nu mai doarme in orasul asta, iar aia care pot dormi ori au cosmaruri, ori au vise d-alea gunoiere, de oboseala si se trezesc mai obositi decat s-au culcat. Poate pe alocuri mai sunt si linistiti.

Lumea pe care eu o cunosc munceste intre 12-14 ore pe zi, uneori si mai mult. Viata lor incepe dupa miezul noptii si dureaza o ora, doua si alea in delir de oboseala.

Dintr-o masina se aude o melodia arabeasca superba. N-am de unde s-o apuc ca s-o gasesc pe undeva. S-a decantat singura la sertarul cu bantuieli.

De la etajul 1, pana dupa miezul noptii, uneori auzi vecina care canta la pian. Imi place sa incetinesc in fata blocului si pe scarile rotunde atunci cand urc spre mine si sa o ascult in zilele cand ne suprapunem. Ma intreb cui ii canta sau la ce si cine se gandeste cand canta? Candva, odata, cineva m-a invatat sa cant Love Story si Marsul Magarilor. E tot ce stiu despre pian. Ai mei si altii mi-au spus toata viata ca am degete de pianista. La remarca asta a inceput si s-a terminat scenariul in care eu aveam o cariera muzicala. Probabil i-a dezarmat vocea mea de necantareata. Totusi, ma intreb, de ce-au eliminat scenariul in care as fi putut canta foarte bine daca o faceam in soapta.

In orice caz, nu m-am lasat complet batuta si atunci cand tastez, imi imaginez ca de fapt cant la pian. Deseori compun si melodii undeva in adancul capului meu. Melodii pe care nu voi avea cum sa le ascult pana cand nu se inventeaza niste cititoare de sunete din cap cu ajutorul carora sa-mi dau download la compozitii. Nu e departe ziua aia.

Niste idioti de muncitori au inceput niste lucrari pe bloc. M-am trezit ieri dimineata in nori de praf si tunete. Noroc ca am avut oblonul coborat, il tin asa ca sa nu-mi intre soarele in ochi cand stau si lucrez pe pervazul de la fereastra. Altfel, probabil m-as fi trezit inamolita daca pun la socoteala si caldura inabusitoare din Bucuresti din ultima vreme. Aruncau praful peste marginea blocului in loc sa-l stranga in saci si sa-l coboare pe scari. Mari putori!

Vad tot mai multa lume tanara cu nervii la pamant in orasul asta. Nervi d-aia mari de-l fac pe om o bomba cu ceas, iar pe tine un umblator in varful picioarelor ca nu care cumva sa se sparga gheata subtire taman sub tine. Nasol cu nervii astia. Duc direct si pe calea cea mai scurta la nebunie, boli si rautate.

Stau intr-o zona cu multe tarfe de strada. Seara de seara dam nas in nas. Incet incet le invat obiceiurile si le recunosc, sunt mereu aceleasi. Nu se imbraca in nici o seara in aceleasi haine. Nu e una care sa stea mai mult de 5 minute degeaba. Stau pana pe la 1 – 2 a.m. si apoi dispar ca si cand n-ar fi existat vreodata.

La noi la film e greu. Mai e putin si rolul meu se termina. O cursa dificila si lunga.

E 3 a.m. In casa miroase a tuberoze. Albe si proaspete. Cum le e felul. Si cum sunt azi.

Simt ca ma ia somnul. Ma duc sa aprind o lumanare si sa o pun in felinar. Alb si el.

Referitor la traume si la escaladarea lor, ma roade o intrebare :

Cu ce sunt mai putin vulnerabila acum in fata raului decat atunci cand eram copil?

Ma uit pe calendar si vad ca azi e o zi de vineri, 4 septembrie 2015.