Vineri. August. Bucuresti. Déjà vu.

deja_vu

4.o4 a.m. M-as fi culcat demult dar nu mi-a ajuns timpul.

Sunt intr-un proiect din care nu inteleg (inca) ce beneficii am si unde ar putea duce (mai) bun pentru mine. Ma uit pe ce ruta am ajuns aici si mi se pare o bucata de comedie, pe alocuri rupta dintr-un film absurd presarat cu insertii SF, thriller psihologic, documentar si aventura.

Pana acum beneficiul a fost lecturarea scenariului, respectiv faptul ca proiectul este experimental, inovator, respectiv super challenging. Felul de foc in care nu poti decat sa te racoresti.

Un alt beneficiu este ca-l simt ca un exercitiu de gimnastica aerobica la care am fost supusa dintr-o data si fara preaviz. Ma face sa ma intreb tot mai des: ce nebunie mi-a venit sa lucrez in halul asta pentru altii in loc sa ma pun din nou in slujba mea?

Ma mai face sa-mi dau seama, privind echipa, debutanta in parte, ca toti avem nevoie sa incepem de undeva si ca e nevoie de oameni unsi cu multe alifii pentru a lasa din cunoasterea lor celor care au indrazneala si pasiunea de-a isi urma visele. E mare nevoie pe lume de facilitatori.

Ma uit la oamenii astia tineri cu care lucrez si practic s-au aruncat cu pieptul gol in ciulini, smoala si bucati mari de sarma ghimpata. Au avut curajul asta nebun, desi totul este descurajant si demotivant. Suntem foarte putini, complesiti de volumul de munca, de complexitatea si gradul ridicat de dificultate si neconventional al proiectului, de viteza cu care trebuie sa executam totul, mereu pe muchii si dincolo de ele, in mare masura dependenti de bunavointa si intelegerea oamenilor de la care avem nevoie de tot la schimb pentru foarte putin sau nimic.

Imi aduc aminte de mine cand eram la inceput, in primii mei ani cu firma. Aveam 22-23 de ani, nu stiam multe, nu aveam nimic, dar aveam determinarea si curajul de-a imi urma viziunile, de-a invata cat mai mult. Inconstienta, cum ar zice si au zis multi. Aroganta si razvratita, cum as zice eu. O combinatie Molotov care nu poate exploda in alta parte decat in propria ta fata. De-as fi “primit” si eu un facilitator atunci!

S-a facut 4.30 intre timp si imi dau seama ca sunt unde trebuie sa fiu.

Nimic nu e mai greu decat sa-ti reconstruiesti viata din temelie. Sa tasnesti de sub pamant. Iti ia tot timpul, atentia si energia.

Si totusi, nimic nu e mai frumos cand incepi sa si reusesti dupa drumuri infundate si esecuri atat de multe, incat nu mai credeai ca exista si altceva in afara de infundaturi, umbre, catacombe, caderi si recaderi.

Cand mi s-au taiat si ultimele aripi, cu 7-8 ani in urma, am crezut ca omul ramas fara aripi nu mai poate zbura. Insa poti ajunge sa zbori si daca devii suficient de rapid, daca prinzi suficient de multa viteza. Ca o ghiulea.

E adevarat, te alegi cu zboruri ametitoare, intense si scurte, iar prabusirile te fac zob. Dar daca le supravietuiesti, devii tot mai bun, tot mai precis, tot mai lin.

Nu vezi ca ti-au crescut aripi noi? am auzit spunandu-mi-se si am vazut zambindu-mi-se.

E 5.00 si imi dau seama ca nu sunt aripi noi daca asa o fi, ar putea fi insa primele mele aripi.

Pervazul mi-e plin de trandafiri de toate culorile. Tin oblonul pe jumatate tras la fereastra ca sa nu intre insectele, totusi in fiecare seara ma ocup cu vanatoarea unora ingrozitor de uratele si inutile. Peste 3-4 ore trebuie sa ma trezesc. Se anunta o zi si mai nebuna ca cea de azi care a fost complet nebuna. Nu-mi place sa conduc cand sunt atat de obosita. In zile ca astea as avea nevoie de un prieten cu permis care sa fie in mood de permanent driving.

E vineri. O vineri de august aflat la jumatate. Proprietarul e foarte dragut si mi-a dat mesaj de reminder ca s-a afisat intretinerea si ca trebuie sa citesc indexul si sa-l trimit la Enel.

Viata in sistem si rosturile lumii ma obosesc cel mai mult.

De curand am revazut “Déjà vu” cu Denzel Washington. Am ramas cu melodia asta: