101 intrebari la care n-ai vrea sa raspunzi

incubator2

Foi albe cu intrebari. Sau carti aseptice.

Imi imaginez o carte care se numeste Alb. Are pagini albe, aproape nescrise. Tot ce este pe fiecare pagina este o intrebare. Suficient de deranjanta incat sa te faca sa-ti intorci privirea de la tine si sa strivesti intrebarea intre coperti. Tot albe si alea.

La prefata scrie:

Aceasta carte nu este un pampers si nici un pansament. Ea nu te va alina in nici un fel si nu-ti va satisface nevoia de consum de cuvinte si povesti. Intrebarile pe care le vei citi aici iti pot face viata si mai de cacat sau o pot scoate din cacat.

Cu scuzele de rigoare pentru cuvantul cacat,

Cu consideratie,

Autorul

Uneori imi vine a crede ca asta e singurul fel de carte pe care l-as putea scrie vreodata. Una aseptica. Contrar blogului, o scriitura al carei scop a fost tinerea mea laolalta in mijlocul unor prea mari izbituri.

Dupa un timp atat de lung, tulbure si turbulent, nu mai pot suporta decat albul, lucrurile cat mai minimaliste, locurile si oamenii cat mai bine sterilizati. Iar pe mine cu cat mai putine haine si lucruri, cu cat mai putine atasamente de materie.

Am o dilema privind marketingul. In zilele noastre, unei astfel de carti s-ar putea sa-i pice mai bine un titlu d-asta de 1 leu jumate: 101 de intrebari la care n-ai vrea sa raspunzi.

Daca sperai sa si gasesti aici intrebarile, poate ar fi timpul sa incepi sa ti le pui singur(a) sau si mai bine, sa te intrebi de ce exista intrebari la care n-ai vrea sa raspunzi.

***

Din jurnal:

Noaptea a inaintat. Luna e albastra zilele astea. In timpurile astea ma bucur cel mai mult de drumurile pe care nu le-am ales sau care n-au fost sa fie.

In continuare rezolv probleme pe Innocentive. Ultima a fost o campanie de raising awareness pentru pacientii cu epilepsie. Am reusit s-o trimit cu 1 minut inainte de inchiderea deadline-ului. Nu stiu cat de buna e, dar partea buna este ca am citit foarte mult despre epilepsie si am invatat lucruri foarte interesante.

La concursul international de scenarii au fost aproape 10,000 de participanti anul asta si am primit din nou un feedback foarte bun, de data asta chiar revelator, un foarte bun ghid care mi-a aratat punctele slabe si mai ales cum sa le escaladez. Am obtinut 58 de puncte din 60 cate mi-ar fi trebuit sa intru pe o lista mai scurta. Pentru mine ca debutant si nevorbitor nativ de engleza, ca om care n-a avut cand si cu ce sa mearga la scoli si workshop-uri de profil, scorul asta e foarte bun.

Tranzitia de la regasirea mea la gasirea menirii mele inca nu s-a terminat, ma chinuie ca naiba si nici nu stiu exact pe unde ma aflu pe acest drum. Am adunat alte 3 luni de cand ratacesc prin industria cinematografiei autohtone, o zona cu multe frecusuri si platita prost pentru ce ansamblu de skill-uri, efort si energie iti solicita si revendica. In acelasi timp, insa, industria care are nevoie de oameni cu aptitudinile mele, un lucru bun pentru perioada mea inca in faza de endurance.

Cafeaua tot la fel mi-o beau. Noptile tot la fel de putin le dorm.

Din nou trebuie sa ma tund.

Sunt cu munca in avans si cu banii mult in urma.

E cald ca naiba in Bucuresti.

Trandafirul meu de ierihon pare fericit cu mine.

In zona asta de oras exista niste pasari care scot sunete ingrozitoare in toiul noptii, ca un ras d-ala batjocoritor, dement. Ma intreb ce soi or fi asa sinistre.

Voi boteza al doilea copil, se pare. Tot baiat. Si tot cu ochi albastri. Imediat dupa Sfanta Maria, pe 16 august.

Marea mea cautare pare ca a luat sfarsit. Respir. Visele mele nu stiau sa fie atat de frumoase. Inca nu pot cuprinde tot ce mi se intampla, sunt inca sub resuscitator.

Desi nu e prea pe indelete, cum imi place mie sa fie viata… si asta de la prea multa munca si prea multe schimbari, viata e blanda si frumoasa in epoca asta de incubator. Cum va arata ce se plamadeste din acest aluat care se tot framanta, ramane de vazut.

Azi se pare ca e Joi, 30 Iulie 2015. A mai ramas o luna de vara si multe necunoscute.