Alfabetul nu este atat de sarac intamplator

silence

Tacerea, durerea si broderiile prin spatele cuvintelor…sau intentiile.

Am capatat foarte prostul obicei sa tac atunci cand vad ca omul din fata mea brodeaza prin spatele cuvintelor lucruri care urmeaza sa-mi frece mie nervii. Perisabili by default. Tac si il las sa brodeze. Nu ma opun.

Tac pentru ca este clar pentru mine ca daca asa simte el sa faca, eu nu-l pot opri…pentru ca el deja a ales asta si orice observatie de-a mea va fi privita ca o critica, judecata, revolta sau interes personal si nu voi face decat sa ratez cunoasterea lui. Si a mea prin el. Iar daca viata si alegerile noastre ne-au pus fata in fata, nu pot rata tocmai ideea principala. Indiferent de natura interactiunii.

Eu tac, dar tacerea mea nu tace pentru ca astfel de broderii sunt percepute de sistemul meu ca o agresiune si el se apara. Inca nu stiu sa-mi fac tacerea sa taca si ea. Poate pana voi muri voi invata sa fac si asta. Ca sa mor in liniste.

Tac si privesc. Ii invat sistemul, motivatiile, intentiile, fricile, anxietatile, locurile unde se intrerupe. Imi consolidez apararea cat el brodeaza pentru ca stiu ca ma va ataca sau ca din slabiciune, neatentie si necunoastere, implicit neantelegerea si neiubirea mea ma va rani.

Asa stiu eu sa ma apar si sa invat in acelasi timp fara sa fug de provocarile vietii sau sa ma descurc atunci cand nu am unde fugi.

Nu ma intereseaza de ce omul ala simte nevoia sa brodeze prin spatele cuvintelor in raport cu mine. Nu ma intereseaza pentru ca n-are legatura cu mine – asta e problema lui. Imi e de ajuns sa observ matrixul care este si cum functioneaza, pentru ca ala e cine este acel om, intentiile si motivatiile schimbandu-se cu timpul. Singurul scenariu in care ma intereseaza de ce este atunci cand eu nu fac lucrurile corect sau cat mai bine fata de acel om – pentru ca de ce-ul lui ma arata pe mine si atunci e si problema mea.

Cand taci cunosti omul cel mai bine. Pentru ca el crede ca nu-l vezi si pentru ca e atat de nasoala treaba asta cu broderiile prin spate, incat el stie sigur ca daca ar fi in locul tau el n-ar putea sa taca. Te judeca prin prisma putintelor si neputinelor lui. Ori daca taci in conditii atat de nasoale, sigur nu vezi – conform mindset-ului lui. Daca nu vezi, nici nu stii. Deci poti fi usor abuzat, manipulat, etc. Asa gandeste acest fel de jucator. Si acest fel de jucator are sanse mari sa-si franga gatul pentru ca este autosuficient si prin asta este vulnerabil la orice diferit de cunoasterea lui, dar mai ales la ce este diferit de el, dar imbraca o forma pe care el s-o recunoasca si la care natura lui sa percuteze.

Partea proasta cu autosuficienta este ca ea pleaca din vanitate. Este silentioasa. Nu prea simti cand se instaleaza. Asa cum nu simti cat de mare ti-e adancimea si dimensiunea mandriei pana cand nu iti arunca viata o provocare noua.

Cand jucatorul din soiul asta ataca, in mod natural ma irit. Ma doare, normal. In modul cel mai natural. In functie de cat de puternica e lovitura, pot sa maschez durerea sau o grimasa imi poate stramba fata pentru o clipa, doua. Grimasa pentru care tot eu voi fi judecata, bineinteles.

De ce natural?

Pai daca eu iti spun acum: uite, pana numeri la 3 iti voi fute un pumn in ochi – deci vei sti ca urmeaza sa-ti iei una nasoala, crezi ca nu te va mai durea cand te voi pocni? Nici vorba. Te va durea la fel de nasol ca si scenariul in care n-ai fi stiut si te-as fi luat prin surprindere. Deosebirea este ca in primul scenariu ai o sansa sa te ridici sau sa te ridici mai repede, iar in al doilea s-ar putea sa nu te mai ridici. Durerea, insa, e inevitabila.

In primul scenariu te ridici pentru ca poti estima cu destul de mare acuratete unde te va lovi, cum si cat de tare. El ataca cand a terminat de brodat sau in momentele cand e sigur de sine. Pana la acel moment tu deja ii intuiesti sistemul in destul de mare masura. Deci devine previzibil.

In al doilea scenariu, cand esti luat prin surpindere, cel mai rau te doare mandria, mult mai rau decat lovitura in sine.

Cand taci cu atentie, de fapt asculti ce omul ala iti spune prin cuvintele pe care alege sa nu le spuna sau prin cuvintele pe care alege sa le spuna in plus sau sa le hiperbolizeze. Poti simti diferenta dintre ce este in el si ce alege sa ajunga la tine. Din diferenta asta poti vedea si ce intentii are fata de tine. Sau iti poti face macar o idee. Vazand asta esti intr-o pozitie ceva mai fericita si poti sa te feresti de lovitura in plin, anticipand. Nefiind lovit in plin, pe calea cea mai naturala iti revii mult mai repede.

Rareori se mai intampla ca jucatorul sa se razgandeasca dupa ce-a terminat de brodat. Sa-si schimbe alegerea pe last minute si sa te crute, sa prefere sa mearga pe o cale ceva mai grea. Insa astea sunt exceptii.

Ar fi ideal sa nu fie nevoie de atata strategie in interactiunile umane. Ar fi mai relaxant si poate si mult mai frumos. Insa viata e o jungla plina de catacombe. Iar oamenii vor sa supravietuiasca cu orice pret. Ceva ii pacaleste tare nasol.

Statisticile arata ca oameni ca mine, din zona de unde eu m-am format si vin, au rata de mortalitate cea mai ridicata. Pana si doctorita mi-a spus-o zilele trecute cand am fost la ea. Nu e nimic nou in asta.

In conditiile unui timp atat de scurt, strategia e tot ce ai ca sa reusesti sa iti implinesti destinul. Sau macar sa incerci sa reusesti. Oameni ca mine nu pot trai ascunsi in globuri de sticla si nici in afara vietii. Chestie de destin mai mult decat o chestie de alegere.

Oamenii sunt foarte frumosi, insa nu frumusetea din ei face diferenta, ci alegerile de a fi si de a face lucrurile unii cu ceilalti.

Oricat de inteligenti am fi, natura umana care suntem ne conduce deseori in interactiuni delicate si uneori chiar complicate. Suntem taine. Ne atragem unii pe altii din tot felul de cauze si motive, mai mult sau mai putin subtile. Oricat de spirituali am fi, plamadeala noastra umana nu se poate ridica intotdeauna la nivelul fiintelor care suntem, nu cu viteza luminii. Ea are nevoie de un timp ca sa inteleaga ce vrea fiinta noastra de la ea, ce se intampla in jurul nostru si sa se alinieze ceva mai bine, sa se adapteze.

Durerea e inevitabila. Strategia cea mai buna de supravietuire si gestionare a durerii, pe care eu am gasit-o pana acum, este sa taci cat mai mult. Cand taci inainte, te feresti de o durere mai mare; cand taci dupa ce-ai fost trosnit, inveti. Nu poti decat sa speri la exceptii. Si ca loviturile in plin ale altora vor deveni cel mult niste mici zgarieturi ale caror urme se vor sterge tot mai repede.

Intre oamenii care (se) vor, cuvintele n-au niciun sens. Alfabetul nu este atat de sarac intamplator.