ganduri din Pastele de acum


Imi spuneam in ultima postare ca uneori mi-as dori sa stiu cat timp mai am, simtind ca poate as face lucrurile mai bine…mai des. Cand imi pun probleme de felul asta, oamenii ma percep prin filtrele lor (gandindu-se ce inseamna pentru ei, de fapt, astfel de ganduri): depresiva, in principal.

Ma inspira cazurile oamenilor care isi descopera boli incurabile si care peste noapte s-au trezit cu ceasul vietii ticaind zgomotos. Oameni care traiesc viata ca nimeni altii, de indata ce si-au acceptat conditia. Nu de muribunzi, ci de oameni. Un ceas care de altfel exista, dar de care nu vrem sa stim pentru ca ne aduce aminte de moarte si ideea de moarte ne micsoreaza prin cat de mult ne terifiaza.

Ma inspira si cazurile, din randul carora pot in orice clipa deveni parte, cand oamenii afla intr-o secunda ca aici si acum se termina totul si cand n-ai poate nici o clipa intreaga sa te gandesti daca esti impacat si ok cu alegerile tale, daca intr-adevar ai dat tot ce-ai avut mai bun.

Din perspectiva asta, inca am o dilema: oare as vrea sa mor in mai putin de o secunda sau poate ar fi bine daca mi s-ar oferi un pic de timp inainte, cateva minute sau ore, poate si alaturi de cei din inima si gandurile mele; sa-i mai privesc o data, sa-i mai miros si ating o data, poate chiar sa fiu in stare sa le mai spun ceva care sa conteze, care sa faca o diferenta …undeva, candva.

Gandul ca as putea muri ofticata pe mine ma sperie mai mult decat ideea ca intr-o zi oarecare nu voi mai fi aici. Sunt absolut convinsa ca in fata mortii fricile si toate murmurile lumii din timpul vietii se vor dovedi a fi niste iluzii ingrozitoare si se va arata adevarul prostiei mele nemarginite si ce teapa mare mi-am luat lasandu-le sa ma micsoreze si nefericeasca, dandu-le putere asupra mea si risipind o gramada de timp in felul asta. Si mai am asa…un feeling, ca nivelul la care ajung in viata asta este si nivelul de unde voi incepe in cealalta, atunci cand voi trece pragul. Iar gandul c-as lua-o de la capat, de la stadiul de meduza e la fel de inspaimantator, iar intensitatea acestei spaime e mai mare decat spaima mortii in sine.

Fata in fata cu moartea, eu trebuie sa-i pot spune: Te-am folosit ca sa imi ating scopul. Nu m-ai putut pacali pana la capat. Te-am invins. Te-am facut parte din echipa mea, aliatul meu cel mai mare. Suntem prieteni. Deal with it!

Sfintii Parinti ne invata ca gandul la moarte are puterea de-a ne ajuta sa alegem cat mai corect si mai bine pentru noi in timpul vietii, in niciun caz sa ne arunce in intuneric. E o chestie mai mult de atitudine. Nici nu trebuie sa le citesti trairile si experientele de viata ca sa intelegi lucrul asta. Citindu-le totusi, te mai domolesti cand vezi cat de oameni ca noi erau, cum simteau si se temeau de aceleasi lucruri si in aceleasi feluri. Ceea ce-i deosebeste de noi, astia mai mici, este modul in care au escaladat propria natura umana, cu toate provocarile mecanismului care suntem.

Gandul asta are puterea de-a ne tine constiinta treaza, de-a nu mai aluneca in uitare si adormire, de-a ne da forta de care avem nevoie pentru a ne depasi fricile cele mai mari, de-a fi mai curajosi, mai deschisi, mai liberi, de-a trai mai plin viata in acord cu sufletele noastre, cu cine suntem, de-a putea face alegeri grele si de-a ne asuma aceste alegeri cu toata inima, fara cracnire. In esenta de-a ne implini scopul, menirea aici: invatarea iubirii, a binelui si multiplicarea in directia asta.

Cand in Scripturi spune  “Inmultiti-va si stapaniti pamantul”… poate nu spune de fapt, doar sa ne inmultim prin nastere de prunci. Treaba asta cu nasterea e fireasca pentru om, de ce ne-ar indemna cineva la ceva atat de natural? Ma indoiesc ca profetii ar fi fost atat de ingusti la minte. Poate spune si sa crestem in sine, sa crestem la potentialul nostru si sa inmultim binele si iubirea pe pamantul asta prin cine suntem.

Din perspectiva asta are mult mai mult sens practic si intelepciunea lui Solomn si iti dai seama cand citesti si cat de tampita e lumea cand te freaca la cap cu ideile ei fixe fundamente pe nimic sau pe mult prea putin:

  1. Mai bine este sa nu ai copii, dar sa ai bunatate, caci pomenirea bunatatii este nemuritoare; si Dumnezeu o stie si oamenii o cunosc.
  2. Cand este de fata, o urmezi si cand s-a dus, iti pare rau dupa ea. Bunatatea poarta vesnica cununa, vesnic biruitoare, iesind fara pata din lupte castigate.
  3. Multimea pruncilor la cei nelegiuiti nu este de nici un folos; din mladitele lor spurcate nu se va infige radacina in adanc si nu vor avea temei nezdruncinat.
  4. Chiar daca se vor imbraca vremelnic intru ramuri, fiind fara temeinicie, se vor zgudui de vant si se vor dezradacina de puterea vijeliei.
  5. Ramurile lor vor fi frante mai inainte de varsta deplina, rodul lor va fi netrebnic, crud la mancare si de nimic bun,
  6. Fiindca pruncii nascuti din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii parintilor, cand stai sa-i cercetezi. (CAP IV)

Paradoxal, gandul la moarte ne face mai vii, daca ii luam puterea pe care i-o dam prin fricile noastre. Daca ne schimbam atitudinea.

Este nu doar un gand, dar si o tehnica, regleaza si echilibreaza foarte mult mecanismul care suntem ca fiinte umane si care trebuie sa-si atinga potentialul si sa se implineasca intr-o viata foarte provocatoare, neprevazuta si complexa…cu o durata necunoscuta, singura cunoscuta fiind aceea ca viata este foarte scurta.

Daca o imparti in etape, vezi ca partea de viata in care poti construi fundatia implinirii tale este de fapt mult mai scurta. Ai mai putin de 20 de ani, cu noroc – un pic mai constienti si asta daca iti sunt dati toti si sanatosi, in care trebuie sa le faci pe toate. In care trebuie sa-ti implinesti fiinta care esti. Si in care ai cea mai mare putere. Inainte e proasta tinerete, iar dupa, e neputinta batranetii si lucrurile se intampla in alt ritm si altfel.

Cand privesti viata din perspectiva asta, realizezi in plin ca nu exista nicio garantie ca ai mai primi sansa unei a doua incercari, ca ar mai fi timp pentru a doua incercare. You have one shot only.

Fiecarei incercari trebuie sa-i dai totul si nu de putine ori acest tot este mult mai mult decat credeai tu ca este atunci cand vorbeai despre el cu usurinta, crezand ca stii ce inseamna asta.

…Asa cum lumina lui Dumnezeu, a harului este cu totul altceva decat isi inchipuie omul ca este aceasta lumina.

Ce-ar fi Dumnezeu daca am putea noi sa-l cuprindem? Doar simplul gand ca ai putea sa recunosti lumina lui Dumnezeu este un act de mandrie si inca una foarte subtila, pentru ca te pui pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Si asta nu e o problema, cat o mare eroare, caci te inchizi. Ramai mic si deseori in pericol de-a fi ciuntit, alterat de capcanele naturii umane, de neputintele celorlalti si ale tale. Motiv pentru care multi cautatori de lumina vaneaza lumini stralucitoare si zanganitoare, respectiv pe cele perceptibile, incingatoare de simturi si nascatoare de tot felul de proiectii si fantezii, iar apoi se tot smintesc pe traseu, cazand tot mai de sus si tot mai abrupt. Golindu-se si risipindu-se tot mai mult.

In contextul asta si mai mare sens au vorbele “Mult rataciti nestiind Scripturile” (Matei).

Norocul nostru este ca iubirea nu poate fi omorita, cu toate ratacirile noastre. Nu poate fi cuprinsa, cu toate incercarile noastre.

Pastele ne aduce aminte inca o data de lucrul asta. Pentru ca uite…uitam, relativizam, rastalmacim, adormim.

…si din perspectiva acestui fel de uitare si de-a (nu) fi, poate a fi confuz mai inseamna si a confunda lucrurile intr-o zona cat se poate de fundamentala, de unde si perceptii distorsionate si de aici Valea Plangerii care este viata pentru prea multi dintre noi, cand ar putea sa nu fie doar atat…ci mult mai mult si mult mai frumos. Poate chiar la fel de frumoasa ca un vis sau ca un film bun.