un post ca niciun altul


N-am mai scris demult. Viata m-a dus in alta parte si gandurile mele au devenit foarte silentioase.

De cand am ramas fara aripi si nu mai pot zbura, m-am obisnuit sa ma tîrîi cu viteza.

Sunt ca un avion fara aripi care merge pe Transfagarasan cu 500 km/ ora.

La fiecare viraj stramt ma intreb daca nu ma voi face zob. Dupa ce trec de unul, viteza creste si adrenalina isi face de cap cu mine.

Viata mea e un roller coaster. Dar viata mea nu poate fi fara ca eu sa fiu. Deci e foarte posibil ca eu sa fiu acel roller coaster. Si totusi…nu e chiar asa. Uneori faci ce poti. Alteori faci ce se poate din ce este si vine. Interiorul care esti e parte dintr-un exterior la fel de viu ca si tine.

Am ajuns in tara de pe o zi pe alta dupa aproape 2 ani de absenta. Primul lucru care mi s-a intamplat a fost o depresie la impactul cu noul meu status de dezradacinata. Imi venea sa conduc pana lua foc motorul, pana ma dizolvam la volan. M-am sufocat si senzatia ca nu mai apartin niciunui loc si nimanui de pe lumea asta m-a ravasit si m-a pus in mare incurcatura.

Am intrat direct in munca intensa si n-am avut cand sa ma vad cu nimeni. Inca.

Am avut cel mai greu post din viata mea. Mi s-a pus in fata tot ce mi-am dorit mai mult, mize de viata si de moarte pentru mine, “bucatele” cele mai alese si taman alea alese cu manuta mea…si eu a trebuit sa ma uit cum musca altii din ele cu pofta si foame mare si cum ele se lasa.

Am plecat capul sa nu mai vad, sa nu mai simt si sa nu mai aud…si aia a fost. Turtiti-ma! Am zis. Fie. Inima mea a devenit violenta pe alocuri, alteori m-am tulburat, dar am avut si zile cand parca stateam un pic mai bine in mine. In zilele alea m-am bucurat si m-am culcat mai demna.

Ies amutita din postul asta…probabil si mai puternica (daca asta era problema mea). A fost oglinda tuturor ranilor nevindecate inca pana la capat. A fost ca un diagnostic sau RMN.

Vindecarea mea nu e data sa fie normala. De smoala am fost ranita, in smoala sunt aruncata…pentru ca sistemul meu sa invete matrixul asta si sa-l escaladeze.

Cand am inteles asta, nu m-am mai opus la nimic. Am zis: bine, arde-ma si fa-ma cine trebuie sa devin.

La postul asta ma voi gandi mult timp.

A fost ca un extemporal al vietii mele de pana acum, iar eu ma simt de nota 5 si asta cu indulgenta. Pe scara desavarsirii ma consider o repetenta cu diploma.

In rest nu stiu nimic, ca de obicei. Nu inteleg nimic din tot ce se intampla in epoca asta si nici din ce va urma. Paradoxal, nu e nicio ceata nicaieri. Doar o cortina opaca care separa prezentul de viitor. Ca la teatru. Voi afla probabil cand voi ajunge iar la o granita dintre lumi si timpuri ce s-a mai decis pentru mine. Ce iau cu mine, ce las in urma si incotro. Ce fel de alegeri voi face la rascrucea pe care o si vad deja la orizont. Totusi felul asta de libertate imi ingaduie sa respir. Desi e scumpa ca naiba, imi ingaduie sa-mi desenez viata in acord cu mine toata. Probabil asta e un mare lucru pentru viata asta de aici. Poate ar trebui sa devin mult mai recunoascatoare si sa nu ma mai razvratesc nici macar surd.

Ajung la mama cu o ora inainte de Inviere. Si ajung amortita din rarunchi. Vom fi impreuna anul asta, toti ai nostri …astia inca ramasi pe aici.

Afara e foarte cald si soare. Viata e tare frumoasa. Uneori as vrea sa stiu cat timp mi-a mai ramas…poate as face lucrurile mai bine.