scrieri de pe margini. concluzii.


balancing_on_the_edgeSunt foarte curioasa cum voi privi in viitor postarile mele din anii astia doar de mers pe sarma si aia miscandu-se in continuu in toate directiile si cu toate intensitatile. Singurele mele scrieri la vedere din toata viata.

Cele mai dezlânate si adunate sub umbrela unei singure viziuni: sa ma vad cat de echilibrata si decenta pot fi in cele mai rele si dureroase momente cu putinta. Ce pot emite din mijlocul nimicului, uneori din underworlds. Sa-mi demonstrez eu mie ca nu exista nimic. Sa-mi arat eu mie ca oricat intuneric, rau si frig m-ar cuprinde sunt in stare macar de un cuvant sau gand bun si de bine. O provocare strict personala.

Pe muchii perceptiile se amplifica. Totul se amplifica. Poti sa inebunesti. Nu esti in starea ta fireasca cand nimic nu te ameninta. Esti cine esti atunci cand ai permanent un cutit la gat, care oricand te poate omorî daca nu te tii bine pe sarma aia si el aluneca pe gatul tau.

Nu mi-ar fi venit ideea sa ma gandesc cat de storcator de fiinta, de speranta si de sens e ca tot ce ai de facut este sa iti mentii echilibrul in mijlocul nimicului, daca viata nu m-ar fi provocat ca ani in sir doar cu asta sa ma ocup si asta sa fie singura mea grija, gand si task indiferent ce alte nevoi as fi avut si indiferent ce alte ganduri mi-ar fi venit sa am.

Imi imaginez un film cu un singur personaj si tot filmul el se chinuie sa reuseasca sa treaca dincolo mergand pe o sarma care se misca continuu in functie de diverse situatii exterioare. Cineva l-a impins pe sarma aia, o usa s-a inchis ireversibil in spatele lui, de jur imprejur nu e nimic, doar adancimi si zgomotele vidurilor, tot ce este e acea sarma si un capat nevazut. Poate ar trebui sa-l scriu. Cred ca mi-ar lua cateva zile la cat de bine stiu acest film cadru cu cadru. Si l-as face in 6D.

Unele postari nu mai sunt. Nu stiu ce-am facut cu ele. Nu le mai gasesc. Le-oi fi sters. Naiba stie.

Unele postari mi se par greoaie, nici n-am rabdare sa le parcurg. Ma fac sa casc.

Unele sunt adanci si pentru mine. Nu stiu ce fel de momente au fost alea. De cate ori le recitesc, inteleg altceva.

Unele sunt un soi de poezii. Altele bucati de film. Altele doar ganduri.

In unele incep cu o intentie, sfarsesc cu alta. Lipsa de control, n-am alt cuvant pentru asta. Mai mult sau mai putin intentionata.

Altele sunt doar flash-uri, rupte din mine si de orice. Ba din inima, ba din minte. Din senin despre diverse. Au vrut sa iasa, le-am lasat. Iesiti, faceti ce vreti. Intr-o zi cand o sa pot sau o sa fie mai bine si o sa am timp, poate ma intorc la voi si va fac poveste.

Altele sunt scrisori. Catre mine din trecut. Catre mine din viitor. Catre oameni cu nume. Catre oameni fara nume, imaginari sau dintr-un viitor despre care nu stiu nimic inca. Habar n-am. Asa mi-a venit, asa am scris. In vreo 2-3 pe care le scriam din trecut pentru viitorul care a fost, m-am inselat doar 1%. Probabil ca de obicei, acel 1% care face diferenta. E skill-ul meu cel mai mare, sa am precizie de doar 99%. Daca eram chirurg as fi omorat oameni. Intr-ale credintei, procentul asta s-ar numi indoiala. I’m not good enough, yet. Probabil sunt om doar 1%, restul sunt altceva. Si poate asta e si motivul pentru care nu mi-e frica de moarte si implicit de nimic. Gandul ca doar 1% din mine va muri candva, mi se pare o gluma, o pierdere nesemnificativa. Paradoxal, e singurul gand care ma ajuta sa ma indrept in sine si sa fac alegeri dupa inima mea.

In unele am scris de frica. Frica d-aia mare. Sa ma imbarbatez, sa ma fixez mai bine in mine. Sa imi amintesc eu mie propriile mele valori si nevoi. Sa-mi amintesc cine sunt, ce merit, ce vreau si sa nu ma mai uit. Sa ma asigur ca de data asta nu voi mai face lucrurile impotriva mea oricat de greu si nasol mi-ar fi.  Am scris ca sa ma apar eu pe mine de mine. Uneori am facut-o cu agresiune, alteori cu resemnare, alteori cu suparare, alteori cu orgoliu, alteori cu ultimele puteri. In alea in care am scris cu ultimele puteri, sunt cel mai multumita de mine.

In altele am scris din intelegerile mele de viata, de natura umana, de situatii. Cu si fara ecouri emotionale din propriile-mi traume, poate si frustrari. Da-le naibii, sa fie ca sa se le vad mai bine. Uneori cu indemnuri, alteori fara. Nu-mi prea plac mie indemnurile, insa de unele lucruri sunt foarte sigura.

Iar in altele am scris mai personal, mai dintr-ale inimii mele, din visele si dorintele mele cele mai mari, singurele de care imi pasa cel mai mult si pentru care traiesc si fac lucruri si alegeri pe care nu le-am mai facut niciodata. Si voi continua sa fac orice va fi nevoie sa fac, oricat de nebuneste ar parea, pana voi ajunge unde trebuie sa ajung. Daca voi ajunge, bine. Daca nu, am incercat, am constiinta libera de orice regret si pot sa mor zambind si linistita ca am dat tot ce-am avut mai bun, ca am avut nebunia sa ma doara fix la basca de lume si judecatile ei (si daca am putut asta 36 de ani, de acum incolo e floare la ureche) desi as fi preferat sa si gasesc si sa implinesc, sa reusesc, sa am norocul asta si sa nu mor fara sa fii privit in ochi ochii care sa ma priveasca la fel si cu acelasi curaj si libertate de a fi, fara sa imbratisez trupul ala care e rupt din al meu, iar unul lipit de altul inseamna acasa.

Concluzii (preliminare probabil):

Daca ma uit ca sunt vreo maxim 220 de postari in 4 ani si ceva, aproape ca n-am scris nimic sau deloc aici. Nici macar jurnal nu e blogul asta. Ar fi 50 postari / an sau 4 postari/luna sau 1 postare / saptamana.

Pentru cineva care nu e blogger de “meserie” si nici scriitor, pare ca am fost echilibrata. Un om care o data pe saptamana isi ia o pauza de la viata la firul ierbii si de la tot ce face si traieste ca sa faca o insemnare. Uneori face mai multe intr-o saptamana si niciuna saptamani la rand.

Macar n-am fost compulsiva. Lina n-am prea fost.

Pe timeline-ul viitorului meu unde mi-a venit sa scriu 3 date in ultimul an si sa le dau un titlu (din burta, habar n-am de unde le-am scos) – o chestie pe care n-am mai facut-o niciodata pana acum – fiecare data s-a implinit intocmai, fix in ziua aia. Ceva s-a intamplat si nimic n-a mai fost la fel. Pe marginile astea am devenit si usor paranormala, cred.

O data mi-a scapat si asta ma intriga, e cea mai relevanta, pentru ca nimic n-a mai fost la fel dupa ea si inca intr-un mare fel, poate cel mai mare si n-am nici cea mai vaga idee cum de n-am vazut-o venind. E mai twisted decat atat. Am vazut-o venind in trecut si-am insemnat intamplarea si totusi cand s-a intamplat in viitorul care a fost, am fost complet luata prin surprindere. Dar complet. Paradoxal.

Ultima data care este 30 Aprilie 2015 am intitulat-o acum vreo 6 luni “The Big Day” si mi-am pus-o pe sidebar ca sa nu uit de ea. Mi-am adus acum aminte de ea cand am tot dat scroll in sus si in jos si am zarit-o. Uitasem, bineinteles. De fiecare in parte am uitat.

Calendarul vad ca-mi spune One Month to Go.

N-am nici cea mai vaga idee acum ce inseamna asta. Nu stiu nimic.