finalurile fericite si speranta…in film


happy-endingFinalurile fericite si speranta sunt o problema pentru un european cand vine vorba de a scrie un film care nu e comedie.

…si pe care-l cheama ca pe mine. pe european.

…si care tinteste piata americana de productie, de acolo venind si in online cele mai multe oportunitati. Online-ul fiind ruta cea mai generoasa pe care o am la indemana acum. E o piata extrem de flamanda si drept urmare, ofera si cele mai multe sanse, chiar daca competitia este absolut ingrozitoare. Insa e o competitie care este mic copil comparativ cu cea in care sunt eu cu mine. Singura care de fapt exista. Iar globalizand, este de fapt foarte mica. Cand te gandesti ca in concursurile consacrate, daca aduni participantii dintr-un an la toate concursurile mari, nu ies la numaratoare mai mult de +/- 20,000 de oameni din toata lumea (media fiind de 4-7,000 de oameni / concurs in ultimii ani, respectiv 7-800 oameni/ loc altul decat No.1), realizezi cat de mult loc este de fapt si cat de multi nu joaca.

Am un film de lung metraj scris acum un an, cam pe vreme asta era. Un thriller psihologic din zilele noastre cu destul de multe elemente cel putin interesante si cu care mi-am dat singura sah.

Am un bun simt al propriei masuri si stiam ca mai e de lucru la el atunci cand l-am bagat intr-un concurs de scenarii international. Dar cum era primul meu feature in engleza si am fost contra-timp, dandu-i download din cap in 5 saptamani, mi-am zis ca e mai important sa invat si sa ma orientez intr-o prima faza si revin eu cu el refacut si upgradat in viitor.

La vremea aia imi trebuia sa-mi iau pulsul de la sursa, sa inteleg mai bine piata si regulile jocului, dar mai ales sa vad daca sunt buna de ceva ca storyteller folosind limbajul scenariului de film, o zona care este foarte pe structura mea.

Paranteza cu mine:

Concursurile sunt un instrument excelent pentru mine ca sa invat, sa ma orientez si sa ma centrez in ritm accelerat, apoi ofera o sansa care nu exista pana acum, oricui din lumea asta care stie engleza (sau are cine sa-i traduca), are un calculator si are acces la internet.

La nivel personal, concursurile ma vindeca de agresivitate (cel putin o redirectioneaza catre ceva mai util si o transforma in aptitudini) si sunt evadarea mea din tot felul de chingi.

La nivel si mai personal, eu nu stiu sa ma cert, sa revendic, sa ma lupt pentru lucruri despre care cred ca trebuie sa vina natural, sa ma lupt pentru oameni si atentia si iubirea lor sau sa fac scene cand am o problema, asa ca daca imi pica prost sau greu ceva, tac, las omul sa-si cante cantecelul si ma arunc intr-o competitie cu lumea din toata lumea. E unul din felurile mele de-a ma bucura de viata si de-a ma vindeca de suferinta si durere. Deasemenea de-a deveni si mai antisociala si mai greu de inteles, la pachet. Dar in principal de-a si pleca din contextul ala intr-o forma non-violenta, respectoasa si eleganta fata de celalalt. E adevarat…si foarte silentioasa.

Viata mea a fost plina de manipulatori constienti sau inconstienti si e forma mea de-a ma tine departe de paranoia si alte scame mentale, dar si de a ma feri pe cat se poate de astfel de pericole, care pot fi mai mari ca mine. De manipulatori nu poti scapa decat zdrobindu-ti mandria si facandu-te invizibil, plictisitor ca naiba si foarte silentios. E o lectie pe care am invatat-o platind cam tot din mine si care m-a lasat cu tot felul de spaime, oase rupte si rani. Si cum sa devii plictisitor mai bine altfel decat aruncandu-te in studiu si concursuri unde sa-ti stingi pasiunea si focul din tine?

Inchid paranteza cu mine.

Revenind la mine:

Am primit un feedback incurajator si foarte folositor.

De atunci ma tot gandesc, in paralel sapand, scriind si invatand cum sa-mi duc filmul la next level ca sa pot sa-l inscriu in concurs cu intentia clara de-a si concura de data asta. Si dupa ce-mi rezolv dilemele de structura, cum sa fac sa-i dau speranta si/sau happy ending intr-un mod care sa fie credibil, cat mai autentic. Filmul meu nefiind Spiderman.

Cred in bine, cred in finaluri fericite si cred in puterea sperantei. Insa nu cred ca ele sunt posibile fara o constiinta bine inchegata, treaza, experienta de viata si o buna masura. Cum cazuistica zilelor noastre e plina de dezechilibre si extrem de rar ele se transforma cu adevarat in ceva sanatos si echilibrat pe termen lung, m-am regasit cu greutatea de-a imi termina filmul intr-o nota suficient de pozitiva.

De fapt, i-am dat un sfarsit bun, cumva…pe care eu il numesc realist, dar care de fapt e turn off. Nu reusesc sa-l detensionez si prin asta sa-l trec pragul intr-un mod perceput de mine ca autentic.

Standardul american ma sileste la un tip de final in care nu cred, nu pentru ca nu as crede ca exista, ci pentru ca nu cred ca pozitivismul e sanatos in supradoza doar ca sa plece audienta acasa inflacarata artificial, inflacarare care o va tine cel mult pana seara la culcare. Insa in acelasi timp ma provoaca ingrozitor sa gasesc solutia potrivita pentru povestea mea.

Problema nu e asta. Asta e regula jocului, gasesc eu si calea, ceva care sa fie un match pentru povestea mea.

Constat ca problema e personala.

Ca de obicei, tot ce fac se dovedeste a fi un pretext ca sa mai aterizez in mine o data, pe o alta parte a mea. Ca e antreprenoriat, litigiu, film, un job oarecare….nu conteaza. Totul e pretext, parte din calatorie, instrument.

Mi-am dat seama ca n-am cunoasterea binelui in dozele de care am nevoie pentru filmul asta si poate in general. Desi il vad peste tot, nu stiu inca cum sa-l pun in propozitia asta. Nu am putut sa-mi dau un exemplu din real life. Nu l-am gasit. Chestia asta ma face sa ma indoiesc de credinta mea, de mine. Parca as fi un depresiv incurabil care poarta o masca de care nu stia. Ma enerveaza. Imi da senzatia de fatarnicie la nivelul meu uman.

Lasand autoflagelarea la o parte, asta nu inseamna ca nu exista, ci ca poate nu ma uit unde trebuie. De ce nu ma uit unde trebuie? Si unde trebuie sa ma uit? Sau cu ce ochi, cum? Poate nu ies suficient de mult din mine. Poate inca mai am atasamente pentru un anumit tip de mindset sau idee sau cine stie… chestie care e ca jocul Fazan.

Felul meu de pozitivism e unul surd. Ma sperie bucuriile fara retinere, fara cutremurare (le asociez cu nebunia), cum la fel ma sperie suferintele si confuziile care produc gauri si viduri in ceilalti, abrupte, neansotite de recunostinta pentru ceea ce este, de blandete si atentie fata de celalalt (le asociez cu rautatea).

Dar poate ca asta e problema, cum imi ziceam mai sus: ce treaba are credinta mea cu filmul meu? de ce m-am bagat pe mine acolo…taman la final? E ca o ezitare. E mai rau, e ca o tradare din prostie sau slabiciune. M-am atasat de propriul film si prin asta l-am tradat si m-a tradat si el pe mine.

Am numai dileme. Asta cu binele din filmul meu e una dintre ele. Pentru ca in core, nu e vorba de film. E vorba de mine. Trebuie sa ma mai cuceresc o data. Sau sa ma las cucerita.