7 ani in spirala

Standing_at_the_top_by_Dr4kon

Am deschis spatiul asta in 2010 cand mai aveam doar laptopul meu negru PackardBell si un usb stick cu un net de doi lei.

Stateam in apartamentul meu din Bucuresti pe care-l cumparasem de fapt ca birou pentru firma, care era sub executare silita si in jurul caruia Dumnezeu a generat un haos si o mare incurcatura, chestie care mi-a asigurat acoperis deasupra capului o buna perioada de timp, ca la nimeni altii. Dar si un stres tot ca la nimeni altii.

In rest aveam un manunchi de litigii pe tot felul de fraude care blocasera firma din toate partile si impotriva carora a trebuit sa reactionez ani in sir, un razboi de uzura complicat in care am schimbat multi avocati si in care n-am mancat, n-am dormit, n-am iesit nicaieri, nu mi-am luat haine, sanatatea mi-a luat-o pe aratura – fiind nevoie de orice ban si resursa pentru a impinge lucrurile inainte, pentru a rezista, pentru a ne apara. Mai aveam si un manunchi de datorii cu care ne-am trezit de la vreo doua tepe pe fondul unui blocaj aproape total al firmei din cauza fraudelor si a litigiilor aferente, amplificat totul si de criza care pana in 2009 paralizase tot. 2009 ramanand in spirala mea de 7 ani un an de un negru complet violent. Si in paralel pierdusem aproape tot in urma la toate astea.

Am deschis blogul cu intentia de-a scrie despre modul in care ma afecteaza ca om toate aceste lucruri care m-au lovit in plin la toate temeliile deodata, fulminand cu planul privat din anii aia si care de altfel mi-a si pus capacul prin cat de violent s-a intamplat totul. O experienta care m-a afectat prea mult in perioada aia si inca o lunga vreme in anii care au urmat, schimbandu-ma mult.

Toate care s-au intamplat deodata in viata mea, din toate directiile, au lovit in mine ca fiinta umana si m-au scos complet in afara lumii si al oricarui sistem. Viata mea a incetat brusc. Din sistem si lume rar ii vezi pe cei din afara sistemului si-a lumii.

Deci am vrut sa scriu despre toate sentimentele, gandurile, emotiile, intelegerile si cunoasterile mele in urma acestor experiente, direct din mijlocul lor si apoi pe traseu, din spirala asta, pe masura ce cum si daca voi reusi sa ma recoagulez si sa-mi refac viata. Nestiind niciodata daca voi mai reusi sau nu.

Din motivul asta, m-a interesat mai putin sa scriu despre zonele unde as putea avea opinii profesionale si despre subiecte tehnice. Astea le fac in alte parti. Inainte de-a fi lideri, profesionisti si orice, suntem oameni si tot ce ni se intampla ne afecteaza direct la nivel uman. De aici incepe si se termina totul. Si dupa anii astia, nu-mi voi schimba aceasta idee niciodata.

Blogul asta a fost prietenul meu cel mai bun din ultimii 7 ani, de cele mai multe ori a fost singurul meu prieten si tot ce aveam. Un instrument care m-a ajutat sa ma adun, sa lupt si prin intermediul caruia am cunoscut si oameni deosebiti.

Acesti 7 ani au fost o diversitate de inchisori si in cele din urma un (auto)exil, in alta tara, un plan si o dorinta pe care niciodata nu le-am avut. Nu este o metafora.

Ani in sir am stat privind peretii neputand sa fac absolut nimic, pentru ca nu exista nimic si nu se putea face nimic. Timp in care ma presa faptul ca trebuie sa-mi asigur casa si masa si asigurarea sanatatii, lucruri care de multe ori nu mi-au reusit.

Uneori am mai ajuns la spital pentru mine sau pentru sora-mea cand si-a rupt mana, de exemplu, si am indurat umilinte nasoale de la oamenii de acolo pentru ca pentru ei era inadmisibil sa n-am asigurare, iar eu ma gandeam ce paradox sa platesc 10 ani asigurari pentru salariati si o data sa am si eu nevoie si fix atunci sa n-am nimic. Cat de groaznic sa ajungi la mana oamenilor. Am avut inger pazitor, om din viata mea care a putut sa ma ajute si ne-a ajutat. Deci nu e atat de groaznic pana la capat.

Cand ceva se ivea de facut, ca sa mai castig bani, eram in ultimul hal de obosita, nedormita, demineralizata si devitaminizata, fara haine corespunzatoare, fara freza calumea si apelam la tot felul de artificii ca sa-mi scot fata cat de cat si sa salvez aparentele. Ieseam dupa luni in sir de stat si privit pe pereti, n-aveam bani nici sa ajung la noul locul de munca sau unde se intampla proiectul in care intrasem, deseori mergeam pe jos km intregi pana in centrul orasului, cu dureri in tot corpul si rugandu-ma sa fac fata, sa ma pot aduna, sa nu-mi fi ruginit aptitudinile si sa ma pot adapta lucrului sub altii care ar fi putut fi mult sub skill-urile mele, astfel sa-mi pot gestiona cat mai bine posibilele frustrari si nervi si sa am puterea de-a invata cat mai mult, de-a ramane cat mai deschisa si de-a performa cat mai bine.

Cand trebuia sa intervin in litigii, mai ieseam si atunci. Uneori cand n-am avut bani, a trebuit sa ma reprezint singura cu defectele mele de dictie si cu tracurile mele cu tot, stateam in fata judecatorului, dupa ore de asteptare printre tot felul de cazuri de toate felurile si nu stiu prin ce minune reuseam sa fiu coerenta, la cat de nedormita eram. Imi venea sa cad din picioare dupa fiecare cuvant.

Ma mai plimbam cu orele in jurul blocului sau in vreun parc, insa nu ma puteam plimba prea mult pentru ca imi consumam energia si mi se facea foame sau aveam dureri musculare sau de alte feluri de la nutritia foarte proasta.

Lumea ma tot freca sa mai ies la aer, dar nu intelegea ca daca ies imi consum practic energia, intr-un context in care eu trebuia sa mi-o conserv pentru ca nu aveam cu ce s-o alimentez. Normal ca imi trebuia aer, insa costa prea mult pentru mine la vremea aia. Asa ca deseori stateam langa geamul deschis, imi faceam actele si lucram langa geam si tot asa.

Imi aduc aminte ca intr-o zi, de foame, mi-a venit sa fur anafora din biserica. Am reusit sa ma infranez si sa iau doar o bucatica, rugandu-ma la Dumnezeu sa imi ajunga ca sa nu ajung sa fac nefacute. Ala a fost un moment cand am inteles de ce multi oameni saraci dau buzna asa si isi umplu buzunarele cu anafora si se infig la pomana si prasnice. In perioada asta am inteles foarte mult despre foarte multe lucruri si nu mai pot gandi niciodata de rau oamenii care se imbulzesc la pomeni si la tot ce e gratis. Si simt durere in suflet cand altii ii critica si ironizeaza.

Biserica era singurul punct fix din viata mea, singurul lucru care exista si pe care-l puteam face. Duminica stiam ca 2-3 ore am program. In unele zile ma duceam la orele de cateheze ca sa mai invat si eu lucruri. Usa bisericii a fost intotdeauna deschisa si acatistul meu a fost citit chiar si atunci cand n-am avut bani de lumanare. Ma duceam sa invat sa ma rog, dar mai ales sa inteleg de ce nu pot pleca capul, de ce nu pot ingenunchia si de ce nu pot saruta o icoana. Am descoperit ca eram prea mandra si ca multe lucruri le-am inteles gresit, judecandu-le in loc sa le cercetez.

Spirala asta de 7 ani mai inseamna momente foarte greu de digerat cu mine pe masura ce pateam tot felul de lucruri cu sanatatea de la stres si presiune si in fata carora a trebuit sa raman neclintita, sa nu ma panichez, sa n-o iau pe campii ca sa-mi pastrez mintea limpede – pe masura ce incepeam sa fade away:

….intr-o zi m-am trezit cu dintii in palma de la o decalcifiere, in alta zi m-am trezit ca parul mi se faramiteaza tot si ca am albit ingrozitor de mult, in alta zi nu mi-am mai gasit toti muschii la locul lor, in alta zi mi s-a schimbat forma mainilor, in alta zi mi s-a blocat tot metabolismul si mi-a luat ani in sir sa-mi revin, in alta zi mi-au cedat cartilajele de la glezne si nu mai puteam merge decat desculta si pe canturi – de la singurele incaltari pe care le mai aveam si carora le iesisera cuiele prin talpa, in alta zi m-am trezit cu o paralizie la picioare care m-a tinut cateva ore si nu ma puteam clinti, in alta zi m-am trezit cu un tremur in maini si cu zvacniri bruste care ma faceau sa daram lucruri, in alta zi m-au navalit paraliziile din somn …o experienta ingrozitoare si de care am scapat dupa 2 ani, in alta zi m-am trezit clantanind din dinti doar de la un gand sau emotie, cosmaruri nesfarsite…si multe altele, care rand pe rand au plecat cum au venit sau macar s-au mai domolit, incet incet. Cel putin pentru o vreme.

In toata spirala asta, n-am avut pe nimeni in planul meu personal, am fost singura si am avut doar suportul mamei si al sora-mii, binecuvantarile mele, intr-o prima faza doar moral pentru ca situatia asta ne dizlocase pe toti, iar mama tocmai se pensiona din profesorat, iar tata era foarte bolnav si foarte repede s-a si dus.

Cand am inceput sa imi mai revin in planul asta si au mai aparut posibilitati, oameni…situatia mea era un asa mare vartej virulent care ma cerea toata si toata atentia, incat mi s-a parut sortit esecului sa incep ceva pe un fond atat de dezastruos, apoi n-as fi vrut ca tot ce am de oferit sa fiu eu varza. Sa ofer ce-i mai rau din viata mea si din mine cuiva care ar fi putut sa-mi placa si sa constituie pentru mine o posibilitate in care sa (ma) investesc. Nu mai aveam energie decat sa respir sub apa, sa supravietuiesc.

Mi-am dorit foarte mult un om alaturi, insa cu puterea lui proprie si bine insurubat in sine, dar nu l-am intalnit compatibil cu toata care sunt si pe de alta parte, n-am vrut sa incurc pe nimeni in between, oricat de mult mi-as fi dorit si as fi avut nevoie de-o evadare.

Eu nu mi-as fi dorit sa fiu vreodata aleasa sau privita ca o evadare, ca o optiune de criza sau de moment, ca o a doua alegere, oamenii intalniti intre timp au fost de-o natura umana deosebita si chiar daca n-ar fi fost, e o chestiune de principiu si poate si de respect, nu stiu.

Asa ca spirala mea de 7 ani a insemnat si o izolare a mea by default si in planul asta. Chestie care m-a pus fata in fata cu sevraje emotionale de tot felul si care a facut sa fie totul infinit mai greu. Dar sa ma si cunosc mai bine, sa imi clarific mai bine viziunea de viata si de a fi in zona asta.

Mi-am dorit insa mai mult sa aleg pe cineva potrivit mie care la randu-i sa ma aleaga, eu sa fiu pe un fond cand mai curat, fertil si pregatit. Unui astfel de om sa-i ofer ce am mai bun si mai frumos si sa nu aiba alaturi de mine nicio suspiciune, gand secundar, clatinare si umbra. Si pentru un astfel de om si posibilitate, am considerat ca merita orice asteptare, proces de curatare si inchidere intr-un mod curat si corect in ceea ce priveste trecutul…si toate eforturile cu sinele. Tot chestie de principiu sau poate o chestie egoista, pentru ca eu asa as vrea sa fiu abordata si de catre un om cu o viziune si putinta asemanatoare, cu un trecut la fel de bine inchis si cristalizat, cu o.pozitionare asemenea.

Lumea de pe langa casa, m-a perceput tot mai ciudata din cauza asta, neantelegand aproape deloc dimensiunea lucrurilor prin care trec, cum ma impacteaza si afecteaza toate astea, ce inseamna de fapt sa fii efectiv in afara lumii si imi spuneau ca o sa fac cancer, ca o sa mi-o ia hormonii razna si alte lucruri…pe care le stiau ei din medicina sau le-au citit si auzit pe la tot felul de specialisti.

N-am facut nici cancer, sunt foarte bine intre timp, nu in forma ideala, destul de slabita si obosita, inca mai am de recuperat cu sanatatea, dar sunt radical mai bine. Intre timp, tot ei si-au mai scos organe si alte lucruri. Dumnezeu a facut sa rezist neafectata pe zone atat de ireversibile. Inca. Plecatul din tara intr-o zona vindecatoare m-a salvat pe last minute la capitolul sanatate.

In spirala asta am avut praguri pe care am crezut ca nu le voi putea depasi sub niciun fel de forma. Cand pur si simplu vedeam doar negru si nimic in fata ochilor si nu ma mai puteam clinti. Pentru ca era doar negru si nimic. Pentru ca vedeam ce era si nu ce-mi inchipuiam, pentru ca nu era doar o anxietate, probabil nici nu m-au mancat depresiile, cautand permanent sa-mi canalizez atentia pe solutii, pe gasirea unor usi de iesire din acel neant. Din cand in cand mai aparea cate una, mai puteam face un pas care ducea la altceva, mai conectam puncte, mai duceau si alea undeva si tot asa. Intre ele, asteptam, ma rugam, speram.

N-am luat nicio pastila de somn, de depresie si de nimic. Daca nu puteam dormi, nu dormeam, faceam altceva. Si mi-e frica sa adun zilele in care n-am dormit. Daca ma simteam foarte low ca stare si moral, o induram, citeam, scriam ceva, rezolvam o problema, scriam un film sau bucati dintr-un film, etc.

Pot scrie cateva tratate despre lucruri din anii astia: pot scrie un tratat despre violenta, despre viata in afara lumii si/sau din underworlds, despre the moment when you start to fade away din perspectiva sanatatii, despre impactul stresului prelungit la nivelul anilor si despre cum sa-i escaladezi efectele, despre strategie, despre emigrare…si despre inca cateva lucruri.

Spun tratate pentru ca in spatele fiecarei secunde din toti acesti 7 ani a fost o paleta intreaga de stari, emotii, ganduri, perceptii, frici, panici, constientizari si mecanismul lor este fascinant, mai fascinant poate decat daca mi-as scrie toata povestea.

O prietena apropiata mi-a spus glumind, ca perioada asta a mea a fost ca filmul ala cu Brad Pitt, 7 ani in Tibet. Gluma ca gluma, dar se pare ca povestea cu Tibetul e de multe feluri si toate felurile duc in acelasi loc.

Lumea mai imi spunea uneori, cand ma vedea in momente mai low ca sa rad mai mult, sa mai cant si cantecele vesele si sa nu mai iau totul asa de in serios. Din fotoliu imi spunea, empatie la minim. Am inteles intentia lor buna, a oamenilor, insa tehnica e un dezastru.

Unui om prins sub rotile autobuzului e fix ultimul lucru pe care i-l spui. Daca nu poti empatiza cu el, daca nu-i poti intelege momentul (firesc sa nu intelegi pentru ca nu stii despre ce e vorba acolo), daca nu-i poti usura cumva momentul, cel mai bine e sa taci decat sa-i zici asta. Mai bine de atat e sa te rogi pentru el. Sau daca nu poti nimic din toate astea…mai bine vorbesti despre altceva si in niciun caz despre tine si ale tale. Altfel ii faci viata si mai grea, pentru ca omul ala n-are energie si putere in sangele in care e sa-ti explice nimic ca sa intelegi tu si nici sa-ti dea sfaturi sau sa te asculte prins in sine la nesfarsit, cand el nici nu mai stie cum sa respire sub apa.

Atentia asta e mare chestie. Iti trebuie multa inclinare catre celalalt, multa rabdare ca sa stii ce-ai putea face ca sa faci totusi ceva bun. E vorba de multa blandete in atentia asta.

Eu n-am prea avut noroc de atentie, ba mai mult…m-am trezit cu multi oameni cu nevoie mare de atentia mea sau mai degraba de felul claritatii mele fix in cele mai nasoale momente cu mine. Si care bineinteles nici macar nu realizau asta si nici macar nu ma intrebau nimic si de mine. Dadeau buzna, pur si simplu. Ma inebuneau. Erau disperati in problemele lor.

La inceput mi-a fost foarte greu, nu ma mai tineau nervii si imi venea sa dau cu ei de pereti, ma frustra ingrozitor lipsa lor de empatie, dar imi erau apropiati sau tineam la ei. De la un moment dat am let go si am invatat sa-i ascult si daca ma intrebau lucruri, sa le ofer si perspectiva mea, cat mai obiectiva…de care eram in stare la momentul ala. Cu timpul s-a dovedit a fi un proces din care am invatat foarte mult despre mine, care m-a imblanzit foarte mult si care mi-a facut oamenii aia prieteni tot mai buni, mai atenti, mai empatici la randul lor. Si multi alti prieteni noi pe drum.

Cel mai greu lucru din spirala mea de 7 ani a fost sa invat sa let go la orice inainte de a fi, in sensul in care eu sa fac tot de tine de mine fara sa fortez – fata de ceea ce-mi doresc si sa pun in mainile lui Dumnezeu din capul locului dorintele mele, devenind constienta de propria-mi natura umana si de faptul ca ce eu mi-as putea dori nu ar fi si ceea ce e potrivit si bun pentru mine; sa raman astfel in stare de atentie si deschidere.

Invatatura asta a nascut si o frica noua foarte mare in natura mea umana: sa nu ajung ca ceea ce-mi doresc cu toata fiinta sa nu fie si ceea ce vrea Dumnezeu pentru mine.

Si cu o astfel de frica ma confrunt in prezent in mai multe planuri, e nou nouta si de dimensiuni ametitoare…si inca invat cum s-o escaladez. Pentru ca la finalul acestei spirale am ajuns in sfarsit sa-mi doresc lucruri cu toata fiinta in mai multe planuri ale vietii mele si am spaime dintre cele mai mari, in paralel ce, paradoxal, ma si insurubez in mine tot mai bine…devenind cumva tot mai pregatita sa fac fata implacabilitatilor sau schimbarilor abrupte de sens. Desi sper mult sa nu fie nevoie si lucrurile sa se intample ceva mai lin si mai bland.

Ultima perioada a fost foarte grea si inca este, am avut zile foarte grele cu mine si cu toate, ca niciodata parca, dar prietenii mei, niste oameni tot mai rotunzi, m-au ajutat foarte mult prin gandurile lor, nici nu stiu ei cat.

Imi e foarte dor de viata. De o viata un pic mai buna de data asta. Despre care nu prea stiu mare lucru, de fapt, dar pentru ale carei premise m-am straduit cat am putut sa le creez si la care ma straduiesc in continuare, parca tot mai greu de la o zi la alta in momentul asta in care parca am ajuns la toate capetele mele.

Poate n-as excela din prima la ea, mi-ar trebui un pic de timp sa o inteleg si invat, sa imi mai repar din mine una alta fizic, lucruri care s-au mai deteriorat – ca sa tin ritmul si ca sa fiu ok, dar cred ca m-as descurca.

A fost o postare mai lunga pentru ca nu ma mai intorc la spirala asta, pentru ca Cutiei Pandorei se tot inchide si nu vreau s-o opresc si nici s-o incetinesc; pentru ca tocmai am intrat in Postul Pastelui, o perioada in care am nevoie de Dumnezeu si de mine mai mult ca oricand, motiv pentru care las si blogul in lumea lui, in timpul asta.

Doamne ajuta tuturor! Post bland!