Cine nu scrie despre sine departe ajunge

pachet_petronela-rotar-320x493

 pachet_petronela-rotar-320x493“Mă simt tot fata care scrie pentru sine, din sine. Şi sper să rămîn aşa.”

…vad azi scris la o postare pe pagina de facebook a Petronelei Rotarfata ale carei carti publicate in 2014 au fost votate acum in 2015 ca fiind cele mai populare in topul Bookaholic – Cea mai bună carte românească din 2014 – topul cititorilor.

“O sa ma stii de undeva” (poezie) si “alive” (proza scurta), primele ei carti care au ajuns la noi, lumea.

Coronita pe toata linia. Pe cat de spectaculos, pe atat de firesc…desi ea, in smerenia ei, cand te uiti cum zice si este, nu pare sa inteleaga prea bine ca despre ea este vorba in propozitie. Ca i se intampla ei tot ce i se intampla. Binele de data asta.

…iar in planul celalalt, lumea care cu asta se ocupa, cu literatura, spune asa (citat de pe blogul ei din postarea de azi care se refera la evenimentul de lansare din Bucuresti a celei de-a doua carti “alive”):

“Am stat şi am ascultat ce au spus invitaţii mei cu smerenie. E o senzaţie stranie, pe care nu mi-o pot explica, e ca şi cum ar vorbi despre altcineva, nu despre mine. Ajungeau vorbele lor pînă la mine: vîrful de lance al literaturii noi româneşti, peste 20 de ani, cînd lucrurile se vor aşeza în literatura română, va exista un stil cu numele ei, stilul meu, adică, primim manuscrisuri de la oameni care vor să scrie sau încearcă să scrie ca ea, poate cel mai iubit scriitor contemporan. Iar eu asistam, cumva perplexă, întrebîndu-mă dacă despre mine vorbesc oamenii ăia şi dacă da, ce fac despre asta, că eu nu mă simt deloc aşa. Mă simt tot fata care scrie pentru sine, din sine. Şi sper să rămîn aşa.”

Este foarte greu sa scrii dintr-ale tale, din viata ta, din gandurile si starile tale cele mai personale, din durerile tale cele mai mari si deseori tainice si de nepatruns pentru cei apropiati, poate tocmai cei de la care ai nevoia cea mai mare de intelegere si implicit de afectiune, de iubire…. fara sa scrii despre tine, scotandu-ti mereu ego-ul afara din centrul sinelui, zdrobindu-te la fiecare cuvant, chiar si atunci cand omeneste vorbind, ego-ul ala e indreptatit sa stea fix in mijloc.

Scrisul parca ii vine mai mult ca efect al acestei nevoi, o nevoie vitala de bine dupa o viata pe repede inainte si extrem de dureroasa, careia nu doar ca multi nu i-ar fi supravietuit, dar nu i-ar fi supravietuit cu atata gratie.

Fara discutie iti trebuie talent si viziune la capitolul aptitudini si ca sa intri in zona literaturii atat de in forta si provocator, unde mai pui …cu scriituri din viata ta si din tine. Insa nu iti iese cum ii iese ei daca n-ai har. Iar harul asta vine odata cu dorinta vitala de autenticitate…in primul rand proprie. Autenticitate care in modul cel mai natural atrage iubirea si popularitatea in randul cititorilor ei, dar si al criticilor si tot asa… pe fir, in sus si-n jos.

Blogul unde ne-a ingaduit sa o cunoastem, casa ei din mijlocul lumii, este acestblogdenervi.ro, tot de acolo ajungand si eu sa stiu ca exista.

Din prima clipa cand prin eter mi-a trecut prin fata ochilor o scriere de-a ei, un singur gand le-a intrecut pe toate si mi-a iesit la suprafata: iata un om care-l cauta cu disperare pe Dumnezeu si nici nu stie prea bine ca asta face.

Instant am devenit extrem de curioasa sa vad ce face Dumnezeu cu un om care Il doreste atat de mult incat s-a executat cu “ruleta ruseasca cu toate gloantele” in fata lumii si chiar daca crede cu unele parti din ea, nu pare a crede cu toate si deci nu se increde in El incat sa mai conteze pentru ea daca o va prinde sau nu, chit ca e tot o tulburare si-o panica la fiecare glont pe care-l mai descarca in sine din ruleta aia.

Gandul ala m-a tras dupa el cu toata puterea si m-a dus in taramul ei. Un taram in care nu-ti vine sa comentezi nimic ca sa nu deranjezi nimic de la locul lui, ca sa nu alterezi, ca sa nu tulburi. Iti mai vine s-o incurajezi din cand in cand…atunci cand vezi ca plange sau ca a fost din nou ranita sau ca nu mai respira, dar te simti mic rau dupa asta…pentru ca esti mereu too late, in plus…ea cu fiecare scriere mai rezidindu-se un pic si de indata ce-o ofera lumii, ea deja e in alta parte.

Si a trecut un an de atunci. De cand privesc inmarmurita o ditamai broderia si rezidirea unui om, cusuta si sub ochii mei de la un moment dat, zi de zi, de cand am ajuns acolo unde ea se scrie “pentru sine, din sine”.

Din ce si cum scrie, simti mai mult ce nu scrie. Si poti simti ca la noi, lumea, a trimis ce-a fost mai bun din tot raul, ce poate ghida si vindeca mai departe in feluri de toate felurile, tainice pentru fiecare in parte. Ce poate ajuta. Ridica. Intari. Alina. Ce poate da speranta si curaj.

Si ca sa ajungi pe calea asta si un punct de referinta in literatura noua romaneasca si atat de repede si atat de populara si iubita de oameni, asta e deja amutitor…e un ditamai efectul.

Pentru mine, povestea lui Petro, atat cat am citit si vad si acum cum se intampla toate, este o demonstratie de frumusete si gratie cum nu pot sa spun ca am mai vazut…in felul asta. Dar pot sa spun ca aveam mare nevoie de ea. Aveam nevoie sa vad brodandu-se sub ochii mei un exemplu din rarunchi, sa-mi aduca Dumnezeu aminte de puterea Lui si cum poate intr-o fractiune de secunda sa schimbe totul inspre ce-i mai bun cu putinta si de trebuinta pentru un om. Fie si doar un prim episod, ma domolea.

Aveam nevoie sa-mi dea un semn ca nu a uitat de mine.

E o minune cand Dumnezeu te baga in seama. A smereniei si iubirii in primul rand, pentru ca stii cat de mult nu meriti si nu ti se cuvine nimic. Nici macar un semn. E o lectie despre bine si menire cand o face atat de gratios, iar pe deasupra iti da si ochii sa vezi si iti ingaduie sa fii martor. Si e un privilegiu cand o face printr-un om atat de curajos si autentic. Contemporan cu tine.