It’s been too hard living but I’m afraid to die

Its-not-that-Im-afraid-to-die.-I-just-dont-want-to-be-there-when-it-happens.-Woody-Allen

Te placeam mai mult inainte. Imi venea sa-ti sparg moaca de nervi.”

Mi-a spus azi o prietena care desi ma iubeste si-mi e foarte apropiata, nu ma mai suporta cu la fel de multa pasiune de multi ani, de cand cica mi-am dat cu alifie japoneza, referindu-se bineinteles la ultima mea fosta relatie care m-a decupat cu bisturiul intr-o dorinta de nestavilit de-a ma perfectiona dupa chipul si asemanarea sa. Ca sa ma poata iubi, bineinteles. Ca Pygmalion.

(Am ras ca proastele la replica asta, dar asta e altceva.)

Din ce eram de neramas langa si posibil de iubit cu adevarat doar de la distanta, am devenit neasimilabila complet de la atata ras cu bisturiul in numele perfectiunii dupa mintea unora si altora. Toata lumea a vrut sa corecteze ceva, intr-o masura mai mare sau mai mica. Inclusiv bretonul, pe vremea cand aveam unul.

Aveam vreo 24-26 de ani pe vremurile alea, despre care vorbeste nostalgic prietena mea si imi ieseau flacari din toti porii. Parjoleam. Pe mine si tot ce atingeam. Felul asta al meu ma arunca mereu in mijlocul focului si-mi aducea numai belele si dureri insuportabile.

La 27 de ani am inceput sa merg cu viteze ametitoare spre autodistrugere si pana la 29 m-am scrumificat.

Nici nu stiu ce era in capul meu pe vremea aia. Si cum traiam asa inconstienta, fara sa stiu nimic despre puterile si slabiciunile mele. Despre cine si ce sunt. Fara sa fiu eu cea care ma conduc prin viata si nu toate ecourile venite din tot felul de traume, frici, nevoi si slabiciuni.

Fiarele care au venit peste mine in toate planurile vietii deodata au fost mult mai mari ca mine. N-am putut scapa decat intr-un singur fel: devenind ca ele si scapand pe usa din dos, transandu-ma pe muchii, alegand cine sunt si cine sa raman pe margini abrupte de prapastie si always on the last minute.

A trebuit sa-mi zdrobesc mandria. Sa fiu cat mai numb. Cat mai boring, mai lipsita de provocare si neinteresanta. Netentanta in niciun fel pentru nimeni. Sa nu atrag alt rau. Fara nervi, fara emotii, ca sa am claritate, sa nu ma orbeasca furia si frustrarile, sa pot gasi solutii, iesiri. Sa nu dau nicio putere raului care s-a napustit asupra mea. Sa fiu ca aerul. Si sa nu-mi mai pese atat de mult si sa nu ma mai doara atat de tare ca nu ma vede nimeni, ca nu ma poate nimeni.

Au dat buzna peste mine si mi-au luat ce-am avut mai de pret, unii au talharit, unii au pangarit, altii m-au convins, le-am ingaduit unele, pe altele le-a ingaduit Dumnezeu, apoi au inchis in ei insisi tot ce mi-au luat. Si apoi mi-au ras in nas: hahaha…pai ce, tu credeai ca tot ce zboara se mananca? Next. Dar tu stai aici, ca trebuie sa te chinuim. Nu pleci nicaieri.

Hm…mi-am zis. Daca tot am fost proasta, iaka oportunitate sa devin inteligenta.

Cum sa fac insa, sa nu devin cine nu sunt? Iar daca nu stiu cine sunt, cum sa ma feresc sa devin cine nu sunt?

Cum sa-mi iau margaritarele inapoi si ma car ? Cum sa evadez? Cum sa scap? Cum sa ma salvez? Cum sa ma salvez fara sa ma agat de nimeni, sa nu trag pe nimeni dupa mine in tot cacatul asta? Cum sa-mi infrang natura, febrilitatile, singuratatile, sevrajele emotionale, nevoia de om, pe mine…in tot timpul asta? Pe mine care n-am stiut sa ma fac fericita si bine.

Cum sa despic maruntaiele fiarelor fara sa fac rau sau ceva impotriva constiintei mele, inclusiv lor? Nu sunt Dumnezeu, nu stiu cine, ce si cat merita si pot gresi. Dar in acelasi timp nici ele nu sunt Dumnezeu, sunt vulberabile daca se cred unul. Si se cred unul. Deci pot fi invinse. Cumva. Trebuie sa fie o cale.

Trebuie sa fiu una cu ele. Trebuie sa fiu o fiara, de-a lor, ca ei, sa ma confund cu ei. Sa las propriul rau si raul lor sa ma invete, un rost o avea si el. Cum a facut Iudita si si-a salvat neamul de dusmani intr-o situatie de razboi fara iesire. Coioasa, virtuoasa, frumoasa si inteleapta muiere.

Trebuie sa nu ma clintesc in mine. Oare pot asta? Si daca nu pot, am de ales? Asta imi lipseste. Asta e problema mea. Pentru ca m-am clintit in mine am cazut asa. Pentru ca m-am clintit in mine mi-au prins fiarele toate slabiciunile si neputintele in carlige si m-au sfasiat. Pentru ca m-am clintit in mine am ales atat de gresit si am fost atat de nefericita, m-a durut atat de mult. Trebuie sa pot sa nu ma clintesc in mine oricat de clatinator si tulburator si confuz si impotriva ideilor si credintelor tuturor ar fi si deveni totul. Asta e o destinatie. Pana nu ajung aici, nu pot face si fi nimic altceva.

O sa-mi lipesc o oglinda fix in fata ochilor. Mare, cu lupa. Si o sa fiu atenta la orice alunecare a privirii mele, cadru cu cadru. Ochii imi vor spune tot atunci cand risc sa pierd masura. Asa o sa aflu si cine sunt. O sa stau cu proprii mei ochi in fata ochilor. O sa-mi astup urechile ca sa nu aud urletele vocilor de pe margine, ca sa ma pot auzi pe mine, oricine as fi si ca sa nu mai ricosez aiurea sub o presiune sau alta, sub o dezamagire sau alta. O sa-mi pun un caus in gura sa nu pot cuvanta cand o sa fiu provocata. Sa pot sa tac, ca sa pot gandi. Iar inainte de toate imi voi juca in picioare vanitatea si toate nevoile si dorintele mele omenesti. Imi trimit ecouri gresite, distorsionate, confuze, tulburi, sunt prea traumatizata, ma pacalesc. Isi bat joc de mine cacatele astea. Am esuat fundamental la rand si in continuu, e clar ca something is not right yet. Ce va fi, va fi. Imi voi asuma tot ce voi descoperi despre mine, oricum ar fi. Asa fac.

M-am aruncat in focurile mari, m-am dus in mijlocul fiarelor. In fiecare haita in parte. Fiecare pe la un alt nivel si cu o lume a ei proprie. M-am cacat pe mine de frica. Emotivitatea mea imi statea in cale. Am scos bisturiul, am taiat-o si p-aia: ma incurci, esti proasta. Traumele naibii, pe foc cu voi, daca tot suntem la voi acasa.

M-am anihilat pana am ajuns lina ca aerul pentru o vreme, le-am intrat pe gatlej si am cutreierat toate maruntaiele lor. Mi-am gasit margaritarele mele intr-un ciorchine mare de margaritare din care razbatea o durere cum nu stiu sa spun.

Le-am luat si am iesit repede, ca vantul. Cand s-au dumirit, eram departe. Lipseam de la numaratoare.

Nimic n-a mai fost la fel de atunci. Doar frica… care in continuare ma face sa ma cac pe mine.

Am ramas invizibila intr-un fel frustrator de perceptibil. Sau ca un cub Rubik. 

Acum nu-i mai vine nimanui sa-mi sparga moaca de misto ce sunt. Mai bine. Nu era nimic acolo, anyway. 

It’s been too hard living but I’m afraid to die