inapoi in lume

The-Word-Alive-REAL-cover

Nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca podul trecerii mele de la viata mea haotica si salbaticita la o viata “normala” va avea forma unui cos superb plin cu legume aranjate ca intr-o revista pentru gospodine pasionate, eu neavand in toate vietile mele astfel de skill-uri si nici aspiratii.

Mi-a placut sa admir la altii si altele ce frumos isi aranjeaza camarile, borcanasele pe rafturi, zacusca in borcane, sucurile naturale in carafe, muraturile in alte borcane mai mari si mai pline cu tot felul de ingrediente, varza in butoaie colorate…si tot asa…ca intr-un cuib plin de tot felul de lucruri pentru toti fara de care nu se poate trai frumos si normal. Asa mi-au spus. Cuibul e cuib si trebuie sa arate ca un cuib.

N-am prea inteles care e treaba cu ideea asta de cuib. Stiu oameni care se muta continuu si peste tot pe unde se muta isi fac cuib ca si cand aia ar fi casa lor din vis si pentru totdeauna. Frumos. Eu nu-s asa. Cuibul meu e unde imi pun palaria, cum zice vorba.

Pe mine confortul ma omoara. Ma omoara atat de tare incat am fost in stare, ca atunci cand mi-am pierdut casa dar mai aveam cateva luni de stat in ea, sa scot tot din ea si sa dorm direct pe jos luni in sir. Si din ce dormeam asa, din aia ma simteam mai bine si aveam mai multa claritate si creativitate pentru provocarile din viata mea. Cum puneam capul pe moale si pufos, cum ma plosteam si nu mai imi functiona creierul calumea.

Nimic nu mi s-a parut mai suprarealist decat sa intru azi in casa, cu capul plin de curcubee de pe drum si ametita de la vantul puternic de pe autostrada care-mi facea masina sa-mi fuga de sub mine… si sa vad OZN-uri:

  • aparat de incalzit apa si care e ca o veioza pentru copii (de care am si primit de altfel, ca sa adorm cu jocuri de lumini colorate pe tavan…ceva pentru varsta mea, normal); apa in aparatul asta se vede rosie cand fierbe si apoi ramane albastra cand e gata – ca sa nu mai dau la oaspeti ceai si cafea calai si nefierte cum si cat trebuie;

  • set de pahare colorate – ca sa nu mai pun musafirii mai sa bea direct de la chiuveta cum mai fac eu uneori, mai ales de vreo 2 zile incoace de cand am spart si ultimul pahar din casa;

  • set de tacamuri – ca sa nu-mi mai pun oaspetii sa muste din toate cum fac eu si sa manance cu mana, dupa ce ii las sa doarma si pe jos pe saltea, unde dorm eu si sa-i traga curentul pe unde i-o fi tras saracii;

  • tava colorata cu prajituri imprimate pe ea – cu asta nu prea stiu ce sa fac, pentru moment avea un dop de sampanie ramas pe ea si l-am carat p-ala;

  • multi-desfacator de chestii, un tool rosu cu multe capete – nici cu asta nu prea stiu ce sa fac, ca n-am nimic de desfacut, dar poate le-o trebui prietenilor in viitor sa-si desfaca bulioanele si vinurile sau ce-or avea chef ei cand or mai veni pe aici;

  • Farfurii anti-soc pentru ca sparg tot ce ating (iar ca sa ma consolez imi spun ca sparg ghinionul) si deci sa dainuie si sa aiba si musafirii in ce manca, ca sa nu mai mancam toti din aceeasi farfurie. Toate colorate, normal.

Un prieten sosit pe insula, tot venind in vizita, a fost azi de capul lui printr-o padurice unde exista si-un drum numit Calea Simturilor, si-a urmat flow-ul si din padurice a aterizat direct la hipermarket ca sa cumpere toate lucrurile astea si sa le ofere in dar.

Dar nimic din toate astea nu m-a impactat mai tare ca acel perfect cos plin cu legume si aranjate atat de frumos incat iti venea sa le pui in rama. Noroc ca n-am rame in casa, ca nu cred ca nu mi-as fi urmat impulsul.

Cand am vazut cosul ala mi-a venit sa ma smucesc din ham, sa fug sus pe Teide in plina noapte si sa urlu la luna si la stele, sa ma tangui ca ma vrea viata civilizata, iar eu nu mai stiu cum vine asta si mai mult, nu inteleg de ce sa ma civilizez. What’s the point? Ma obisnuisem bine cu starea mea bruta si de bruta, mobila la maxim si pregatita pentru asediu, schimbari si plecari in orice clipa.

Poate asta e ideea…am devenit prea confortabila in disconfort si instabilitate dupa atat de multi ani in stilul asta. O fi si asta o extrema. Sau poate se pregateste o nebuna de schimbare sa ma ia pe sus si viata imi trimite vindecatori si imblanzitori si tot felul de alte chestii.

Azi de exemplu eram cam abatuta si mi-am zis in gand in timp ce conduceam: mare nevoie am de-un curcubeu. Si tot mergand, ma gandeam asa abatuta la cata nevoie aveam sa vad un curcubeu pe cer…sa ma domoleasca un pic. Si la un moment dat la radio, intr-un vers dintr-un cantec, zice una: tralalalala…and look above. Fara sa procesez, I looked above. And there it was! Un curcubeu. Incepea din munti, trecea peste autostrada si se termina in ocean.

Suna cum suna, dar fix asa a fost.

M-a zapacit suprarealismul cosului cu legume, parca avea o putere proprie si vroia sa ma traga intr-o viata, fix acea viata in care nu m-am putut aseza de cand ma stiu sau nu i-am ramas cand a fost sa fie. De nebuna, de apucata, de smucita, de nepotriveala, de timing prost, habar n-am, poate toate la un loc.

O fi venit vremea sa imbrac o haina mai digerabila pentru viata in lume…in care se pare ca reintru incet incet. Si ma ia incet asa…ca sa nu sar din ham si s-o iau iar pe vreo campie paralela sau nefolositoare. Imi da una cate una. Repede si incet in acelasi timp. Ma sparge brusc la un cap, dupa care insereaza incet incet tot felul de lucruri prin mine.

Nu stiu ce timpuri mai sunt si astea. Cine stie?

De cand am schimbat strategia cu multi ani in urma si m-am detasat de orice idee si lucru, bazandu-ma doar pe flow, instincte si intuitie…nu stiu nimic de dinainte. Aflu pe masura ce fac pasi. Nu stiu de ce fac ce fac si de ce ma duc unde ma duc, dar stiu ca o sa aflu cand ajung acolo, iar daca n-o sa aflu exact, sigur e o bruma de magie pe undeva care-mi face pod ca sa pot trece mai departe…catre ce e mai bun si mai potrivit pentru mine.

Asta e tot ce stiu sa fac si cum sa fiu. Ultimii mei ani din viata doar despre asta au fost.

Iar cosul cu legume m-a bruiat in egala masura in care a declansat domol in mine un soi de dor de ceva ce nu exista inca si despre care nu stiu nimic.

Iar cu o seara inainte, prietenul sosit aici mi-a zis prin alt dar oferit cu cea mai mare caldura si prietenie, ca am o inima de lava. Si a scris pe o vedere cu vulcanul ce vrea sa zica prin asta. O sa postez alta data asta. Am plans a proasta de cum am terminat de citit. De gratia mesajului, de frumusetea lui, de…nici eu nu stiu. Dar am simtit ca si cand ceva in mine se dezgheata sau despietreste, dar lin…fara socuri, fara fortari. E un om care ma intalneste pentru prima oara si vede in mine lucruri si mi le citeste scriindu-le si zicandu-mi-le. Asa zice ca face. Asa o fi sau o fi doar un alt “nebun” care ma viziteaza in viata. Ce om o mai fi asta…daca o fi om? In orice caz n-am avut nicio oglinda in anii astia. Habar n-am ce-am devenit. Ma minunez si eu uneori de ce-mi mai zice lumea, rar cand ma intalnesc cu ea sau cand imi zice. 

Iar acum cand scriu, pe fondul prezent, realizez ca poate n-am venit pe o simpla insula, ci un fel de sursa m-a revendicat cumva. Prin ricoseu, ce-i drept…ca daca era dupa putina mea inteligenta n-as fi ajuns niciodata aici.

Si daca I have a lava heart are foarte mult sens, cumva, momentul meu din trecutul de aici cand m-am simtit eu in toate variantele mele stiute si nestiute sus pe vulcan, cand am nimerit intr-un loc doar cu lava si aia de la toate eruptile din toate timpurile si care m-a transpus intr-o stare ca nicio alta, complet din alta lume si din lumea asta in acelasi timp, la fel de complet.

La fel are sens magnetismul vulcanului pe care-l caut in fiecare clipa din zi cand sunt pe afara sau pe drumuri, pentru ca nu ma pot abtine. Trebuie sa-l vad, cel putin o data pe zi.

Poate de fapt asta e o insula si a revendicatilor, cumva. Sau a rascumparatilor. Sau a tuturor celor care s-au terminat pana la capat si aici invata ca exista multe alte variante de a fi si de-a trai, inspaimantatoare atat prin frumusetea si gratia lor, cat si prin necunoscutul si nefamiliarul lor. Vindecatoare si inaltatoare impotriva vointei si-a inertiei tuturor fricilor.

Poate inima mea de lava a vrut acasa la ea. Aici. Poate de aici, fix din locul asta inflorit dintr-un vulcan in mijlocul apelor, e felul meu de lava. Ca sa se regaseasca si poate si mai mult de atat.

Cine stie? Only time.