meet me halfway

meet_me_halfway

(ganduri amestecate. scrise pe ciorne de-o vreme si puse pe-o pagina acum)

Am inceput viata proasta gramada, desi eu ma credeam inteligenta.

O oarecare inteligenta mintii cu care am fost inzestrata by default pe un fond de vulcan emotional mi-a dat o forta iesita din comun de-a ma ridica din coordonate iremediabile pentru multi, asa rupta si jupuita cum am pornit viata din capul locului.

Aceeasi inteligenta m-a si ingropat pentru ca s-a instaurat in mine pe nesimtite o mandrie pentru realizarile mele obtinute prin propriile mele puteri, puteri carora nimeni nu le dadea nicio sansa si astfel mi-a inchis mintea si a anihilat toate celelalte inteligente din mine, din toata plamadeala si unitatea care sunt sau unitatea coagulata care ar fi trebuit sa fiu. M-a aruncat in dizarmonie si dezechilibru. M-a aruncat pe extreme.

Urma sa-mi pice ochii la un moment dat pe o vorba, spusa cam extremist de-un sfant parinte, cel mai probabil afectat de unele experiente ale lui: ca extremele sunt ale diavolului.

Nu percutez la astfel de exprimari pentru ca le consider niste capcane destul de periculoase si inchizatoare de minte, insa dintr-o perspectiva a raului pe care deseori il patim, il simtim, iar uneori il si practicam mai mult sau mai putin inconstient unii cu altii, nu e complet neadevarat, chiar daca e articulat intr-o forma pe care iti vine s-o respingi din start.

Pe pielea mea am simtit destul de in carne chestia asta…ca desi aparent, in extrema credem noi ca simtim cu adevarat si acolo e viata adevarata prin prisma senzatiilor si-a intensitatii , in realitate adevarata forta si putere sta in echilibru.

Cu timpul nimic nu mi s-a parut mai sexy si mai politically correct din perspectiva seductiei, decat un om misto dozat, dedicat binelui personal in primul rand – o viziune si stil de viata, la urma urmei. Un commitment cu tine de la care nu te abati ca viziune de viata, chiar daca tehnic mai gresesti, om fiind.

Si inteligenta asta e un mecanism. Exista o inteligenta a mintii, o inteligenta a inimii, o inteligenta a spiritului, a sufletului care le coaguleaza pe toate si le cere, cumva fara sa revendice, sa devina unitare. Sa nu mai fim imprastiati in sine, scindati. Stiu ca sufletul meu cere asta ori de cate ori se tanguie. Si se tanguie cand ma indepartez de mine si chemarile mele. De cine sunt. Recunosc tanguiala prin momente de tristete, anxietati, gol, vertij si deznadejde.

Urma sa descopar toate astea prin intermediul propriei mele prostii. Deci si prostia are partea ei buna cu conditia sa-ti zdrobesti mandria, sa te lepezi de tot ce crezi si crezi ca vrei si ai nevoie ca sa faci loc cunoasterii, ca sa lasi sa se arate ce are de aratat. Altfel ramai prost sau atunci cand chiar esti prost nu mai reusesti sa te destepti. Macar un pic. Sau macar din cand in cand si pe alocuri. Nu de alta, dar ca sa mai si evoluezi. Sa te apropii mai mult de viata din visul tau.

Iar in viata din vis si tu trebuie sa fii ca tine din vis.

Cand am vazut ca nu mai ajung la viata mea din vis, ba dimpotriva…ca viata mea a devenit un cosmar ingrozitor, mi-am dat seama ca eu insami nu sunt ca mine din propriu-mi vis. Si mi-am dat seama ca viata mea, asa cum eu o visez, nu poate fi si incepe pana eu nu sunt si nu ma incep ca mine din vis. Ca viata mea din vis nu poate incepe in absenta mea si cu mine ezitand intre a fi si a nu fi cine sunt eu cu adevarat sub tot felul de presiuni exterioare si poate si interioare, scaldandu-ma in caldicel…sursa tuturor confuziilor, ezitarilor si nesigurantelor.

Apoi am pierdut o gramada de timp, crezand complet gresit ca mai intai am nevoie de claritate ca sa ma pot transa si sa-mi pot asuma cu fermitate adevarurile din mine. Nu stiu de unde am crezut asta.

Urma sa descopar, impinsa de viata si de alegeri pe muchii dintre cele mai subtiri si taioase ca un bisturiu nou nout, ca este tocmai invers. Ca mai intai trebuie sa ma transez si imediat apare si claritatea.

Am confundat o vreme, tot gresit, “nu stiu” cu confuzia. Nu stiu de ce am crezut ca daca nu stiu inseamna ca sunt confuza si am dat prin asta putere a ceea ce eu credeam ca e confuzie – sa ma chinuie si sa ma tulbure. M-a bagat in corzi si nu mai vedeam nimic. Am zis…cacat…sunt Fazan. M-am blocat. Again.

Urma sa ma arunce viata intr-un necunoscut atat de cristalin, incat nu era nicio confuzie acolo…si asa mi-am dat seama ca “nu stiu” nu inseamna ca sunt confuza. Inseamna doar ca raspunsul la unele intrebari nu este acum, ci poate maine sau un pic mai incolo sau mai tarziu. Sau poate dupa ce ma mai slefuiesc un pic sau accesez un next level. Multe chei sunt la next level…iar catre next level trebuie sa fac pasi si sa aleg iar si iar si iar. Sa imi bat capul.

Asa ca m-am relaxat cumva si am cautat sa ma concentrez pe ce am si este si vine ….si nu pe ceea ce imi lipseste sau nu mai este pentru ca am pierdut pe drum sub propria greutate sau a altora sau pe ce ar putea sa vina.

Tot facand pasi in necunoscut si neprevazut si nestiind absolut nimic, neputand vedea nici macar de la minut la minut in avans si neputand planifica nimic nici macar de pe o zi pe alta…mi-am dat seama ca a razbate in necunoscut si a gestiona neprevazutul si abordarile abrupte din viata nu implica a avea certitudini, ci a avea claritate in sensul de discernamant … de fi capabil, ca frame cu frame, sa te pozitionezi cat mai bine intr-un taram complet nefamiliar si care trezeste in tine un manunchi de frici si panici si clatinari de tot felul…despre care nici nu stiai ca exista sau daca exista, ca au adancimi atat de mari. Ca de fapt, discernamantul e un skill din perspectiva asta, o aptitudine, dar si o tehnica.

Sa stii cand sa taci, cand sa vorbesti, ca sa faci un pas inainte, cand sa faci un pas inapoi, cand sa astepti, cum sa astepti fara sa pierzi timpul si pe tine, si multe altele pe care nu le stii niciodata de dinainte, ci se dezvaluie din mers, frame cu frame, pas cu pas, pe masura ce le ingadui sa ti se arate, ce le alegi, pe masura ce la fiecare cadru te dezbraci de ce crezi ca stii, de nevoile si dorintele tale temporare…ca sa te asiguri ca vei trai adevarul si nu un adevar distorsionat de sine si tot felul de interese personale si nevoi, iluzioriu in parte. Dar si ca sa te protejezi de iluzioriu iar prin asta sa nu ricosezi de la drumul si binele tau. Sau daca ricosezi, sa iti revii foarte repede.

Fireste, suntem imperfecti si o mai zbarcim. Dar daca viziunea de viata si de a fi e clara, daca dedicarea catre binele tau propriu este de neclatinat, daca visul e clar si chemarea ta este sa-l implinesti si te imbranceste in fel si chip pe drumul asta…cumva automat, mecanismul care esti, se orienteaza cu totul catre aceasta implinire. Unitatea care esti incepe sa se inchege, sa se intareasca in core.

Si tot brusc, dar un brusc neabrupt, nu mai conteaza nicio garantie si nici daca vei reusi sau nu sa ajungi la aceasta implinire. Tot ce conteaza este ca incerci dand tot ce-i mai bun din tine si nu te mai doare si tulbura esecul. Pentru ca esecul nu mai e perceput de mecanismul tau ca esec, ci ca parte a calatoriei, a cunoasterii.

Viata devine o panza pe care tu pictezi, pe care tu iti pictezi visul. Uneori mai scapi vopsea pe langa, alteori iti mai tremura mana, alteori mai bajbai…dar tu continui sa pictezi pe panza aia no matter what. Chiar daca nu stii nici tu ce naiba pictezi si ce-o sa iasa in final. E ca si cand ai in cap o imagine clara despre ceva sau cineva, dar pentru ca nu esti pictor sau desenator iti vine greu s-o redai intocmai. Sau ca si cand ai in cap o melodie, dar pentru ca nu esti muzician…nu o poti scoate din tine in forma aia…si atunci te chinui cum poti tu, tot invatand, pana iti iese.

Asadar iar m-am trezit ca sunt proasta si ca a avea certitudini nu inseamna a avea si claritate, discernamant. E o diferenta de nuanta care mi-a scapat bine. O vreme.

Discernamantul asta este un soi de inteligenta a intregii fiinte care se manifesta pe toate planurile deodata. Nu este ceva doar din cap, din minte. Este o inteligenta cambinata a planurilor care ne compun ca unitate si care ofera claritate fix in masura in care ii ingaduim. Vine cumva la cerere. Insa la o cerere ferma a fiintei pe toate planurile ei. Cumva vine in urma unei luari de atitudine.

Asa percep eu discernamantul…prin simplul fapt ca ori de cate ori nu sunt ferma in ceea ce priveste viziunea de a fi si imi vine tendinta sa baltesc in caldicel, sa stau cu curu in mai multe barci…nu vad nimic si sunt chioara ca o curca pe timp de noapte, blocata, tulbure si in multe alte feluri, chinuitoare de altfel. Prin acest chinuitor, eu inteleg ca exista a way out si ca trebuie sa mai incerc, sa-mi schimb unele idei, abordari, sa caut sa ma deschid mai mult, sa fac noi pasi in necunoscutul care sunt si este viata asta.

Cand te-ai nascut ca mine, cu un vis atat de clar si care n-a murit nici macar atunci cand eu am murit si sub nici un fel de zdrobire si presiune exterioara, ba dimpotriva…m-a tarat dupa el conducandu-ma tot mai mult catre mine…nu poti inchide ochii la el in nicio clipa a vietii tale. Nu mai poti trai ca si cand el nu ti s-a aratat. Ca si cand n-ai stii, cumva fara sa-l fi aflat inca, ca exista.

Sunt doua tipuri de alegeri pe care a trebuit sa le fac pe muchiile cele mai cumplite ale fiintei mele, o rascruce de viata…sau mai corect spus o rascruce dintre a fi si a nu fi, a mea cu mine in rarunchi:

  • daca sa vreau sau nu sa privesc propriu-mi vis in ochi, daca vreau cu adevarat sa-l aflu

…iar de indata ce am ales cu toata fiinta “da, vreau” si mi-am asumat fara sa stiu de dinainte pretul care urma sa ma coste, dar nemaiputand altfel…mi s-a aratat si pretul si calea.

O cale ca o viziune, tacticile ramanand sa le invat si sa le descopar pe parcurs pentru a reusi sa implinesc aceasta viziune. Dar nu mi s-a impus. Doar s-a aratat. Si nu mi-a garantat implinirea in absenta eforturilor si incercarilor mele continue. Nu mi s-a garantat nimic. Doar mi s-a aratat ca exista si ca se poate accesa.

A doua alegere a fost: daca sa aleg sa merg pe un drum atat de scump, friguros, aspru, neprevazut si necunoscut, pe alocuri si violent si plin de tot felul de capcane si incercari, pe timpul si la capatul caruia nu exista nicio garantie a reusitei mele.

Marea confuzie a vietii mele asta a fost, a fost de fapt o dilema: daca sa aleg sau nu sa-mi urmez visul. Viata din vis si pe mine din vis. Un vis pe care l-am avut inca de copil, din toate timpurile si de la care cumva am ricosat prin simplul fapt ca m-am abatut de la mine.

S-a intamplat cu 7 ani in urma cand n-a mai ramas nimic nici din mine si nici din viata mea. Si cand am alunecat in adancuri din mine despre care nici nu stiam ca exista, inghitindu-ma propriul intuneric.

Am stat mult asa…numb…gandindu-ma la toate si in final, tot sortand si sortand, s-a redus totul asa in fiinta mea:

– Am jucat o viata intreaga pe cartea caldicelului, a netransarii de sine, fara ca macar sa-mi dau seama de asta, eu in sinea si sufletul meu stiind dintotdeauna ce imi trebuie si ce imi doresc cu foarte mare claritate. Tehnica mea, putinta mea umana, a fost deplorabila si am obtinut exact contrariul: tristete, dureri, suferinte.

– Am pierdut tot. Nu mai am nimic de pierdut. Tot ce mi-a ramas e sa merg pe o cale grea ca dracu…vie fiind inca. It’s the only way there is. Si nici macar nu stiu sigur ca este o cale cu adevarat sau doar nebunia mea. Sau sa inebunesc sau imbolnavesc, cel mai probabil. Ce va fi, va fi. Imi asum, fac tot ce pot si dau tot ce-i mai bun in mine…si daca pentru mine va exista rascumparare, scapare, miluire sau cum s-o numi “salvarea” mea…macar stiu ca am incercat. Am pacea asta in suflet si ar trebui sa imi fie suficienta atunci cand totul va deveni insuportabil de greu. Daca nu, asta e…rezist cat pot si aia e.

M-a ajutat mult in toate aceste transari de sine si experienta mea in afaceri unde in ultimii ani a trebuit sa iau decizii dintre cele mai grele, complexe si delicate. Sa transez cu sange rece tot felul de situatii, cu precizie si fara ezitare in conditii de risc mare, de mult neprevazut si necunoscut, sa discern clar intre moralitate si legalitate si sa nu trec niciuna din granite prin actiunile mele. Sa fiu etica la maximul meu de potential si sa ma corectez la acest capitol atunci cand detectez ca n-am fost sau nu sunt indeajuns. Sa stau cu ochii pe mine, pe detalii si pe ansamblu deopotriva …ca pe butelie.

Si am inceput sa imi revin, incet incet, sa ma slefuiesc tot mai mult, sa invat tot mai mult…despre mine, despre oameni si despre viata. Sa ma recompun piesa cu piesa. Si habar n-am ce-am devenit si cum. Sunt clueless total. In egala masura am devenit tot mai neanteleasa si mai greu de ales. Lucru foarte greu de dus si care deseori ma ingenunchie si ma face sa dardai din rarunchi, uneori la propriu.

Meet me halfway.

Asta imi spun mie in fiecare zi.

Spun oamenilor care-mi ies in cale in viata mea pentru un scop sau altul nestiut de dinainte, in sinea mea si prin modul prin care fac lucrurile.

Si mai spun asta si omului din vis despre care nici nu stiu macar daca exista cu adevarat si nici nu stiu cum as putea sa-mi dau seama de autenticitatea lui daca vreodata va fi. Daca ma cauta cum si eu il caut. Daca m-ar putea, daca l-as putea. Pentru ca in viata mea din vis, si eu si omul suntem din vis. Nu poate fi cineva mai prejos.

Din momentul cand visul ti s-a aratat si l-ai ales…nu mai poti sa te intorci la caldicel. Nu mai poti inchide noaptea ochii pe perna stiind ca l-ai bagat sub pres. Poti, de fapt, dar pentru mine, asa cum sunt eu construita, e un pret mai mare daca inchid ochii si ma fac ca nu stiu sau ca mi s-a parut. Fiinta mea se sufoca brusc si incepe sa paleasca si sa se ofileasca. Sa moara. Ma costa mai putin daca-l privesc in ochi decat daca intorc privirea. In acelasi timp ma doare mai mult alegerea asta….este al naibii de humbling, dar in acelasi timp si de ofertanta. Paradoxal.

E totul o chestiune de timing. Si timingul asta e un mare simt. Poate chiar discernamant in forma lui cea mai pura.

Iar discernamantul este poate nimic mai mult decat o alegere. Un strigat catre Dumnezeu. La fiecare cadru al vietii.

What can I say…? Meet me halfway.