nu mai suport nicio forma de asprime…nici macar a mea

asprime-violenta

Mi-am surprins mana tremurand zilele trecute, ca si cand conexiunile in creier sufereau scurtcircuite si eu nu puteam face nimic ca sa le previn sau sa le opresc. Aproape ca le auzeam: tzzzz….tzzz….Era un proces subtil, discret, pe dedesubtul meu. Se rupeau unele circuite si se reconfigurau in alta forma pentru ca mecanismul care sunt sa poata supravietui in continuare.

In alta zi, mai demult … cam acum vreo 3-4 luni, in timp ce stateam linistita si priveam primavara eterna pe fereastra, mana mi-a zburat brusc si fara niciun fel de preaviz peste cana de cafea care a zburat cat colo, s-a izbit de perete si s-a varsat pe laptop facand praf tastatura si s-a mai varsat si pe jos si pe mine si pe fereastra, ca era plina ochi, calda si buna si aburinda. Si totul in jurul meu devenise brusc un abur de cafea. Vedeam cum mana mea da cana aia de toti peretii si nu o puteam potoli. A durat cateva clipe, suficient cand sa fac un dezastru in jurul meu si aproape sa ma las si fara munca pentru o vreme.

Stiam ca oamenii iti intorc fiecare cuvant impotriva ta la primul lor moment de insecuritate si necunoastere si poate chiar frica, la primul lor moment de neantelegere a ta…sau poate chiar a lor in raport cu tine, la ce stiu ei despre ei si la ce-ar face ei daca ar fi in locul tau, ignorand complet faptul ca nu suntem una si aceeasi persoana si ramanand brusc fara credinta, infricosandu-se tot brusc si de umbra lor daca nu reactionezi cum se asteapta ei sa reactionezi.

Saptamana trecuta un astfel de om mi-a facut mana sa tremure din nou cu fatarnicia lui, cel putin temporara. Am crezut ca am scapat de tremuratul asta pana cand am vazut ca nu. Eram ca zidul la interfata, foarte coerenta in argumentatia mea si in felul vorbirii, dar vazandu-mi mana cum tremura mi-am dat seama ca m-am enervat (peste masura).

Apoi am privit omul care privea la mana mea cu ochi tot mai sticlosi si a caror culoare se schimba de la nano secunda la nano secunda si il vedeam cum brusc devine tot mai sigur pe el, desi n-avea pic de coerenta in idei si nici in argumente, dar simplul meu tremurat de mana l-a facut sa-si ia ascendent de putere asupra mea si sa se invartoseze in sine. Il vedeam cum musteste inauntru in rarunchi. Bolborosea de ma asurzea si ma stropea in ochi…parca picasem cu fata in Vulcanii Noroiosi.

Imi venea sa ma enervez si mai mult de la faza asta, dar am let go. Cel putin pentru moment, pana la o vreme mai buna.

De cand stomacul mi-a cedat si sita care-mi cernea nervii s-a franjurat, orice fel de emotie ma face sa tremur, uneori sa si dardai.

M-am surprins odata dardaind din senin, din rarunchi si mai sa-mi sparg smaltul dintilor doar de la un singur gand. Era cald sa mori si eu dardaiam ca si cand eram tinuta sub gheata. M-am bagat sub nu stiu cate randuri de paturi, mi-am golit mintea de orice gand, m-am sortat rapid sa inteleg ce gand m-a aruncat in starea asta, l-am calmat si pus frumos la locul lui, m-am calmat si pe mine, am fost bine la loc.

E ca si cand am un handicap care ma opreste de la a-mi manifesta emotiile de orice fel ar fi ele. Pe de alta parte e si ca un instrument al bunei masuri eu intotdeauna fiind preaplina si cu tendinte extremiste. 

Daca ma enervez, mi-e rau. Daca ma bucur prea tare, iar mi-e rau.

Sunt obligata sa fiu liniara, sa ma tin continuu in frau, sa ma autocontrolez permanent in ton, in gestica, indiferent ce-as simti pe dinauntru…spre disperarea oricui are chef sa se certe cu mine sau sa explodeze un pic in fata mea sau pe langa mine…sau care vrea sa scoata ceva de la mine cu de-a sila, in ritmul si timpul lui. Dar si spre frustrarea mea, uneori.

Si cand scriu uneori si ma ia valul, patesc acelasi lucru. Trebuie sa astept sa pot iesi in afara mea ca sa termin ce vreau sa termin. Alteori ma las sa ard si sa mi se faca rau pana la capat. Sunt curioasa sa vad ce o sa mi se intample si daca imi voi supravietui. Dar nu e asta, bravez acum…asta e a doua intentie sau a treia. Prima intentie este ca vreau sa respir. In momentele alea nu mai pot sa ma opun mie.

Asprimea este ceea ce nu mai pot suporta deloc.

Asprimea in oricare din formele ei. De intentie, de gand, de cuvant, de fapta nu mai zic.

Nici proprii mei nervi sau suparari nu le mai suport, imi fac rau, mananca din mine. Ii simt cum ma rontaie asa cum un soarece roade un biscuite. Ii aud: crantz…crantz. Si ii simt si pe unde rontaie: uneori la cap, alteori la stomac, alteori ard muschii, alteori imi irita pielea, alteori imi iau din calciu si vitamine si minerale…si tot asa. Depinde de ce m-am suparat si cat de mare am ingaduit sa fie intensitatea supararii. 

Atat de tare nu mai suport asprimea incat doar o atingere de briza ma face sa-mi dea lacrimile. Uneori si cand respir imi dau lacrimile. Inspir in forta si sigura pe mine, apoi mi-e frica sa mai expir ca sa nu ma dau afara cu totul.

Atat de tare nu mai pot indura asprimea incat ma gandesc ingrozita la propriile-mi reactii daca cineva ar fi bland cu mine si cat de rau s-ar speria de mine daca n-ar sti fara sa stie ce are de stiut. Nu stiu daca as amuti sau as plange cutremurandu-ma. N-am nici cea mai vaga idee, dar mi-e frica de reactiile mele tampite de cele mai multe ori.

Genul ala de blandete a omului care stie despre sine ca mai bine pierde tot, decat sa te raneasca cu ceva indiferent despre ce-ar fi vorba.

Pentru ca nu ma mai pot explica. Nici nu stiu cine am devenit, de unde as putea cunoaste cum sa ma explic? Imi consuma toata energia vitala sa ma explic.

Tot ce mai pot e sa fiu si atat, asa cum pot eu in clipa aia. Si daca ar fi sa fiu judecata dupa mine dintr-o clipa, nu mai stiu cum sa ma apar. As lasa-o asa cum a picat. M-ar durea pe undeva surd neantelegerea celuilalt si propria-mi imperfectiune, m-as uita cum pleaca fara sa fiu in stare sa fac nimic, sa demonstrez nimic, sa zic niciun cuvant in apararea mea. 

Simpla plecare sau revolta a celuilalt doar pentru o clipa de neantelegere a ajuns sa mi se para o asprime ingrozitoare. O forma de violenta iesita din comun. O simt cum imi ciunteste pielea de pe muschi, iar uneori si muschii de pe oase. O simt cum ma taie si cum ma cioparteste. 

Nu o judec, nu ma dezgusta, nu ma intristeaza, o inteleg pentru a facut parte si din mine o vreme. Doar ma dezarmeaza si inchide in acelasi timp. Pur si simplu a devenit prea mult pentru mine.

Paradoxal, pe masura ce-am devenit mai puternica, m-am sensibilizat exponential.

Am cautat iubirea in lung si-n lat si am intalnit-o in multe din inceputurile ei de forme si in multe din felurile ei.

N-am intalnit-o insa in singurul fel la care s-a redus cu timpul pentru mine: blandetea.

Si m-am gandit cu vremea ca cel mai probabil eu insami nu am fost sau sunt indeajuns de blanda.

…si de atunci singura mea lupta cu mine s-a redus la a ma imblanzi pe mine.

Paradoxal insa, din ce m-am imblanzit eu pe mine mai mult, din aia m-am salbaticit mai tare.