azi ar fi fost ziua tatei

cimitir tata

cimitir tataM-am trezit de dimineata si toata ziua gandul mi-a fost la tata.

Astazi, pe 18 decembrie, facuse ochi pe lumea asta. Din primavara lui 2012 nu a mai ramas de “sarbatorit” decat ziua cand l-a mutat Dumnezeu in lumea cealalta. Dar eu in sinea mea ii sarbatoresc si ziua de nastere ca si cand ar fi cu mine peste tot, ca si cand suntem in aceeasi lume, dar temporar despartiti de-un zid nevazut. 

De obicei, eram calare pe capul lui de ziua lui sau in weekend-ul imediat urmator, daca se nimerea ziua lui in timpul saptamanii. Gateam, stateam impreuna, vorbeam si faceam caterinca de ne dureau burtile si ne dadeau lacrimile de ras…in tot cacatul in care eram toti, fiecare in felul lui.

Daca venea si mama (si deseori venea si ea, mai silita de gura noastra, mai de buna voie, mai insotita ba de-un sot, ba de altul, ca sa fie legala pana la capat si cu orice pret)…ea statea mai serioasa si isi culegea de prin gradinile mari ale tatei ce ii trebuia pentru camarile ei. Se izola de grupul nostru si spunea ca ale ei preocupari si ganduri pe lumea asta sunt cu totul si cu totul altele. Intotdeauna se plictisea prima, declara ca isi pierde vremea aiurea si ca ea vrea acasa. Sa iti vina sa mori, nu alta. Spargatoare de petreceri, sefa spargatorilor.

Mica ei razbunare pentru greul la care a supus-o tata era sa-i cheleasca gradinile de leustean, mere, urzici si tot ce ii iesea in cale. Brusc avea nevoie de toate. Pentru noi intotdeauna, bineinteles, ca doar noua ne facea de toate.

Tata care nu mai lua demult personal supararea ei eterna, ii spunea mereu:

  • Bineinteles draga, ia orice doresti. Vezi ca mai e si d-aia si d-ailalta, colo si dincolo. Pune acolo sa aiba dromaderii.

Mica lui razbunare pentru ca mama ii venea pe cap cu toti sotii mai mult sau mai putin temporari si facea si pe civilizata, era sa fie civilizat la randu-i si sa-i testeze p-astia ce fel de oameni sunt. Ne zicea mereu ca omul cu bautura se cunoaste. Fii o gazda buna, pune-i omului pe masa o damigeana cu tuica si mancare, omeneste-l si lasa-l in libertate totala.

Si oamenii, slabi toti de cate un inger, cadeau pe sub masa si isi aratau fatete ale firii care mai de care. Iar noi priveam si nu stiam daca sa radem sau sa plangem, dar cum am fost obligati la umor de mici, incepand cu ala cinic (de care ma chinui de ani buni sa scap)…radeam. Tata ii turna pe-o parte, iar omul turna pe partea ailalta de ramaneai masca.

Cu bautura ii testa si pe ai ei si pe ai nostri si prosti am fost toti ca el mereu avea dreptate si astia picau toti testul. Pierdeau masura bauturii si odata cu asta pierdeau toate masurile. El nu zicea nimic, nu ne dadea niciun sfat, nu se baga. Daca aveam cap sa intelegem, bine, daca nu, tot bine. Atat i-a zis sora-mii, cand era ea cu nu stiu cine si-au mers in vizita la el: vezi ca asta-i cam gelos si nu-i a buna.

La finalul vizitelor, mama se ducea cu ce mai ramanea din sot acasa, la fel de umilita cum fusese si tata pentru ca fara sa fie intrebat daca are sau n-are chef de sotii ei, a trebuit sa-i suporte fix de ziua lui.

Astia s-au iubit cam patimas, dupa cum m-am prins eu cu timpul, drept urmare neutralitatea si prietenia nu s-a prea putut instala pe calea cea mai naturala. Radeau, glumeau si apoi cand se simteau prea dubios de bine pentru cum erau ei obisnuiti sa se simta in general unul cu altul, ii apucau nervii si o luau iar de la Adam si Eva.

In orice caz tata a vrut-o inapoi pana in ultima clipa si a curtat-o in felul lui din topor tot pana in ultima clipa.

Imi aduc aminte o zi cand mama nu mai raspundea la telefon si ma luasera palpitatiile alea mari. Isi scapase al nu stiu catelea telefon pe care i-l dadusem intr-un butoi cu apa de ploaie din curtea ei si era detehnologizata si rupta total de lume. Fix cum ii place ei, ca d-aia nici nu s-a grabit sa ne dea de veste. A lasat vorba la o vecina sa ne sune ea si sa ne zica ca e totul ok, candva …cand in atemporalitatea ei si-a dat seama ca au trecut prea multe zile.

L-am sunat ingrijorata pe tata sa-l intreb ce stie de ea si daca nu stie, sa se duca in satul celalalt, peste deal unde se mutase ea si sa afle. Ea ramasese iar fara sot, ca nush ce pandalii il apucasera p-ala si abandonase caminul conjugal. Tata avea masina mea veche la indemana, iubirea vietii mele, un Ford Taunus rosu din ’78, benzina, 1,6, tractiune spate si cu o singura oglinda laterala la sofer si pe care el a tot restaurat-o cum a putut ca sa am eu la necaz daca va fi vreodata si ca sa se poata si el misca la nevoie. Deci era deplasabil in independenta deplina cum ii placea lui, sa nu depinda de nimeni si nimic.

El mirat de nelinistea mea, mi-a zis: maica-ta e bine draga, e pe la ea pe acolo. Nu va mai precipitati atat.

A zis el asa, dar s-a dichisit, a facut un pachet si s-a dus la ea sa vada ce face si sa cineze cu ea. Era deja destul de bolnav, dar stanca cum era el…inducea orice chior in eroare. Iar mama nu si-a mai revenit din chiorasenie in ceea ce-l priveste. I-a ajuns mariajul chinuit si dureros cu el si din eticheta aia nu l-a mai scos niciodata. Oricat s-ar fi schimbat el, ea nu-l vedea decat cum si-l aducea aminte.

Cand am dat de ea, mama ne-a zis: a trecut boul de taica-tau pe aici, iar a batut campii, omul asta n-a inteles niciodata nimic. D-aia nu l-am suportat niciodata. Asta nu stie ca v-am facut cercei din verigheta lui de 2 lei? In fine, am luat cina impreuna. Ce l-o fi apucat?

El pe partea cealalta: am fost la maica-ta si-am luat cina impreuna, ca pe vremuri. I-am propus la modul foarte serios sa ne reunim, a ramas ca se gandeste, s-ar putea sa accepte de data asta. I-am aratat ca nici pana in ziua de azi eu nu mi-am dat verigheta jos. O sa facem direct nunta de argint si-o sa fie cu alai mare, nu ca la prima cand au venit zapezile alea mari si au ramas nuntasii si lautarii inzapeziti la Boldesti si am mancat noi toata mancarea si tot noi am si cantat. I-am zis.

In ochii ei, el n-a mai inviat niciodata. A inviat in inima ei cand s-a dus, iar dizolvarea lui in eter a luat-o printr-o surprindere totala si i-a picat ca un trasnet de-a facut-o sa pice din picioare, spre surprinderea noastra, a tuturor. Paradoxal, am fost fericita atunci. Pentru ca mi-am dat seama cat de mult a tinut la el, de fapt, printre multe altele stiute doar de ei doi. Pentru ca in tot ce stiam despre ei, numai intuneric si rau, am vazut palpaind o dara de iubire.

N-am vorbit azi cu ea, dar sunt sigura ca si ea s-a gandit la el. Mereu se gandeste si se roaga pentru el. Uneori ii vorbeste si prin poeziile pe care ea le mai scrie uneori…poezii pe care nu stiu daca el le-a citit vreodata sau a avut curiozitatea sa vada ea ce scrie cand mai scrie, s-o inteleaga mai mult, ea avand jurnale si poezii scrise inca de cand era mica la scoala si statea prin internate.

Azi, de ziua lui azi am trimis cadouri in tara familiei…de Craciun. Nu am planificat asa, dar asa s-a nimerit. Si am zambit printre toate cutiile verzi pe care le tineam in brate…ca s-a nimerit frumos. Le-am trimis impreuna, cumva.

Azi ar fi facut 62 de ani…

…si-mi suna in urechi, ca si cand ar fi fost ieri, rasul lui cu pofta si glumele lui de-un umor absolut dement care te faceau sa razi impotriva vointei tale…tot cu pofta. 

Cand omul nu mai e, nu ne mai ramane decat sa-i cinstim inceputul si sfarsitul. Capetele vietii intre care s-a intamplat amintirea care a devenit. Poate ca ar fi bine sa ne cinstim mai mult si mai cu bucurie cat inca ne mai suntem. Sa luptam mai mult pentru a ne tine constiinta treaza. Sa conteze mai mult partea buna a lucrurilor si sa-i ingaduim ei sa faca diferenta.