Cristina, Regina si oameni si eu pe acolo

stories

storiespe lung: povestea doamnei Cristina din Romania si a doamnei Regina din Belgia si printre… un pic de Spania si de altele.

Doi oameni, doua tari, una mai civilizata dupa spusele unora si alta mai necivilizata dupa spusele altora. Eu as spune amandoua la fel de necivilizate, ceea ce nu face decat sa mi se faca groaza si mai mare de natura umana, indiferent de unde e.

Deschid paranteza:

De la an la an, de la proiect la proiect, de la performanta la performanta, de la esec la esec, imi tot dau seama ca numai despre asta e vorba in viata asta – nu despre cine esti, ci despre cine alegi sa fii, in rest totul e fie iluzie, fie pretext pentru a ne continua calatoria si-a ne implini destinele. Sau pentru a rata totul din rarunchi.

Tot in ultimii ani mi-am dat seama ca si raul are rostul lui pe pamant, si unul din rosturile raului este fie sa-i faca pe unii si mai buni, fie sa-i faca pe altii si mai rai. Simt, vad ca traim niste timpuri extreme in care omului nu-i mai este ingaduita starea de caldicel, pentru ca fie moare, fie inebuneste, fie se sinucide, fie il omor altii…parca inainte de vreme. Pare ca omul trebuie sa se transeze si sa aleaga mai cu determinare in ceea ce-l priveste, fara ezitare. Maine a inceput sa nu mai vina pentru tot mai multi.

Inchid paranteza.

Era anul 2007. Doamna Cristina era plina de sange, tremura din rarunchi si isi pierduse mult din minti. Poate chiar se nascuse asa, pierduta, intr-o oarecare masura din mai multe motive, multe tainice. A gasit-o fratele meu vitreg din a treaia casatorie a maica-mii, S. in scara blocului din Ploiesti unde mutasem biroul firmei, unde ai mei aveau si casa (ulterior praduita de mafia imobiliara locala) si unde mai stateam si eu intre drumurile mele zilnice Ploiesti-Bucuresti si restul tarii.

Eu nu stiu de ce n-am gasit-o, ea era acolo si in alte zile in ultima vreme. Nu-mi pot aminti. N-am vazut-o? Nu era cand eu treceam incolo si incoace? Am fost ignoranta si impietrita si n-am vazut-o, eram absorbita atat de mult de ale mele incat nu mai vedeam nimic altceva atunci, oi fi trecut pe langa ea? Nu stiu.

Cert e ca frate-miu a adus-o in casa si a ascultat-o. A ajutat-o, apoi si mama si sora-mea si eu. I-au dat sa manance, sa se spele si ce-a avut nevoie. Nu putea inghiti nimic, era traumatizata in ultimul hal, delira. Pe mine a picat partea “urata” a ajutorului: scuturatul si impinsul si adusul cu picioarele pe pamant din cand in cand. Nu atunci, mult mai tarziu, ani mai tarziu si in tot felul de directii.

Cu frate-miu … ne-am inteles si apoi nu ne-am mai inteles, in ultimii ani nici nu mai stim unii de altii, cert e ca pentru ce-a facut el cu doamna Cristina si pentru ca prin el am mijit si noi ochii si ne-am mai despietrit, ii poate fi iertat orice si in inima mea are locul lui.

Doamna Cristina era un caz cu totul pierdut. Cand i-a murit mama, cu care locuia, tiganii vecini si parte dintr-o retea de mafie imobiliara locala au dat buzna peste ea, Dumnezeu stie cat au batut-o si ce i-au mai facut, cert e ca au pradat-o de actele casei si de multe alte bunuri, au falsificat hartiile si au evacuat-o din casa, ea ajungand pe strazi.

Cand S. a gasit-o, era deja pe strazi de 5 ani. Umbla cu un rest de acte intr-o punga pe care o pazea ca pe ochii din cap si tot ce stia era ca trebuie sa faca ceva in legatura cu casa ei de la mama ei.

Statea prin scari de blocuri, pe unde apuca si nimeni nu-i deschidea o usa si n-o asculta. O credeau toti nebuna. De o vreme, totusi, se mai gasisera niste politisti care au primit-o intr-o sectie mica de cartier si faceau cheta si ii mai dadeau bani sau mancare, iar ea facea curatenie in sectie.

S., terminand dreptul, a inteles foarte bine si foarte repede problema ei. A ajutat-o sa-si faca buletin nou si au mers la un avocat care-i era amic, a vorbit in numele ei tot ce era de vorbit si avocatul i-a preluat pentru o vreme cazul, pro-bono, dupa care ceva s-a intamplat, nu mai tin minte ce si a ramas iar fara avocat. In orice caz, in timpul ala cat a avut avocat a reusit sa demonstreze falsul din acte si sa ajunga dosarul in circuit penal. Era foarte greu de lucrat si vorbit cu ea, deseori si de gasit fiind in lumea ei. Ea nu prea constientiza ce inseamna toate astea.

Anii au trecut, ea s-a obisnuit sa ne viziteze o data pe zi, urca la noi doar cand vedea ca sunt masinile parcate si cand socotea ea ca am fi terminat de munca. Cu foarte mare greu accepta o cafea, bani nici atat. Tarziu a invatat sa mai primeasca si bani. Si foarte greu. Tot ce vroia era sa vorbeasca cu cineva, sa se auda vorbind cu cineva si sa vada ca cineva ii vorbeste ca unui om normal, egal. N-avea pretentia la egalitate, isi cerea scuze pentru orice, ne ruga sa repetam unele lucruri de multe ori ca sa le tina minte si sa se poata gandi la ele, dar era vital pentru ea sa stie ca macar o parte din minte inca ii mai functioneaza si sa se simta om.

Nu avea incredere in nimeni si in ajutorul nimanui, invatase sa supravietuiasca. Nici in noi nu avea. Credea ca oricine vroia sa o ajute, o ajuta ca sa ii castige casa pentru ca apoi s-o vanda cu profit si s-o lase in strada din nou. Asa ca fiecare o ajuta cate putin si nu prea stiau unii de altii, doar cat ingaduia ea. Daca nu mai ingaduia, nu-ti spunea nimic, ci disparea de ziceai ca a inghitit-o pamantul. Daca vedea ea ca nu o presezi cu nimic si o lasi in durerea ei, incet incet se apropia din nou…mai mult..si mai mult.

Vedeai si intelegeai. Trebuia sa intelegi, chiar daca te enervai uneori pentru ca te apucai sa rastorni invers pamantul pentru ea si ea disparea fix cand nu trebuia si nu puteai sa mai faci nimic. Mai rau isi facea si facea si la tot cazul.

In finalul finalului s-a gasit un alt politist care sa o ajute in ultimul episod, dupa ce in final a recastigat casa in acte in instanta de judecata. Din casa ei ramasese o ruina, omul a reusit sa i-o vanda si sa-i ia o garsoniera. Nu a avut incredere in el peste un an, mai ales ca trebuia sa-i semneze si lui niste procuri ca sa poata omul face ce avea de facut. Asa ca venea la noi sa ne intrebe, sa se sfatuiasca, sa ceara indrumare. Nici noi n-am avut incredere in el, dar nici lipsa de incredere nu puteam avea, asa ca am zis ca cel mai bine e ca unul din noi, in functie de timp, fiind la randul nostru in anii cei mai sangerosi pentru noi, 2009 si 2010, sa fie martor de-alungul etapelor tranzactiei ca sa nu fie loc de abuz sau daca exista intentie de abuz, sa existe cel putin ezitarea de-al duce pana la capat. Frica ca cineva stie si poate sa demaste.

In toti anii, dar mai ales in ultimii 2, rolul meu a fost sa o scutur pentru ca ma scotea din minti, eu fiind deja inecata de ale mele cu firma. Nu te pui cu mintea omului cand aluneca, te face de nu stii cum te cheama daca nu opui un pic de rezistenta si nu rasucesti lucrurile sa revina la locul lor. Parca intentionat facea sa ajunga in ultima instanta la mine sa o scutur un pic din vorbe. Paradoxal, cred ca o facea sa se simta vie scuturatul ala, o echilibra cumva, o aducea la realitate, o cristaliza, nu stiu ce-i facea, desi mie imi manca toti nervii si nu mai puteam munci nimic dupa unele din episoadele ei. Dar macar dadea rezultate la ea si cu ea. Insa eu ma simteam vinovata si de cacat ca iar m-am enervat.

In 2010 cand stateam cu sora-mea si priveam actele si situatia dezastruoasa in care eram, i-am zis: sa vezi tu, ca noi ramanem in strada si doamna Cristina o sa fie mai bogata ca noi si o sa aiba si casa pe deasupra. Nu am zis-o cu nicio intentie sau gand aiurea..chiar daca suna aiurea, era pur si simplu un gand sarit dintr-o situatie cel putin ironica si paradoxala. Am zis apoi: mintea intreaga s-o avem si sanatate cat de cat, ca facem altele cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem inca tinere, am mai avea timp, cel putin teoretic. Iar apoi, daca doamna Cristina va avea casa, asta nu e decat o minune. Si o sa ni se intample si noua minunea noastra la vremea ei. Orice ar fi de acum, trebuie sa facem fata.

N-au trecut multe zile si noi pierdeam tot in acte, iar doamna Cristina avea casa ei si nici ei nu-i venea sa creada ca dupa 7 ani de dormit in strada, are un loc al ei. O vreme nici nu statea pe acasa pentru ca nu mai era obisnuita, era obinuita sa bata strada in lung si-n lat.

Intr-una din zilele alea eu am cazut intr-o depresie pe care nici n-am recunoscut-o ca atare, pentru ca si daca am avut depresii, n-am avut timp sa-mi dau seama ce mi se intampla. N-am avut niciodata timp pentru sindromul posttraumatic, stand din trauma in trauma. Credeam in puterea lui Dumnezeu si nu credeam o iota in nicio pastila de depresie. Dintotdeauna credeam, inca de copil, dar nu invatasem niciodata sa ma incred si nici sa mai disting multe. Ma facuse lumea de nu mai stiam cum ma cheama si nimic. Zdrobire din temelii.

Logica mea a fost intotdeauna una primara, ca si mine: daca Dumnezeu exista si intr-o zi ma va lumina din mila sau tainic din alte motive…fie doar si pentru altii sau macar pentru unul ce-o sa-mi iasa in drumul meu haotic si fara nicio directie, cel putin nu aparenta, n-am cum sa vad lumina cu creierul deformat si anesteziat si infundat de chimicale sau o sa vad o lumina gresita si cine stie cu ce dracului o confund de o sa ma interneze astia sau imi rup gatul definitiv cu cine stie ce nebunie. Daca nu exista, atunci sa mor in intuneric si cu asta basta. Ce sens are sa-l adancesc si deformez? Asa ca sa stau treaza si sa indur si sa ma doara sa ma cac pe mine, sa constientizez si sa ma sfasie constientizarile pana mor. Eu am ajuns aici, sa ma doara pana ma dizolv si gata. Nu iau nimic. Asa ca ani in sir ma durea si aerul pe care-l respiram. Respiram pe o parte, plangeam pe alta si ma uscam pe alta.

In ziua aia, ramasesem singura in casa care era intr-o parte si birou, cu mai toate impachetate in cutii, mi-am lasat capul pe masa si n-am mai putut sa ma ridic de acolo toata ziua, ore in sir. Ramasesem uitandu-ma pe geam cum trece dimineata, vine pranzul, trece pranzul, apune soarele.

Si dintr-o data suna interfonul. Isteric. Nu-mi pasa. Si suna. Si suna. Si suna. Nu-mi pasa, nu pot sa ma ridic, asta e …nu mai pot si gata. De aici inebunesc, o sa sparga astia usa, o sa ma duca undeva si asta a fost…o sa mi se rupa filmul. Dar de fapt s-a si rupt…ma rog, restul din el cu amintiri si altele, o sa se deformeze, o sa le confund, poate o sa aud si voci si poate o sa si aud multe altele, o sa ajung sa-mi smulg parul din cap uneori, sa nu stiu cand ma pis pe mine, sa umblu cu unghiile netaiate si negre….si asta a fost de mine pe pamantul asta. Nimic. Un nimic care ii mai chinuie sufleteste si pe altii cu noua lui nebunie. Atat am putut, atat am facut. Cine ma simte acum cand uite…inebunesc sau poate chiar mor? Nimeni. E atat de silentios totul…Ala se fute, aia isi cumpara pomelo din Billa, ala e la job si scrie ceva pe niste hartii unde probabil cine stie cate destine vor fi influentate, aia imi trimite mailuri si ma face cu ou si cu otet de parca eu as mai fi in viata, altul mai infige un cutit in calul mort crezand ca lovitura in inima nu i-a iesit din prima, aia ma crede de cacat, etc etc. Brusc…tot ce mai ramasese din my life unique proposition era ETC.

Interfonul tot suna, filmul meu se tot rupe, el suna, asta se rupe si mai tare. Vecinii se alarmeaza si incep toti din toate partile, care cum l-au lasat nervii sa bata in tevi, telefoanele sa sune, interfonul suna si suna si suna. Era o zarva de mama mama. Nu puteam si pace. Nu puteam sa misc un deget. Nici sa clipesc nu puteam.

Aud ciocanituri in usa care se transformau in bubuituri. Pana la urma m-am ridicat cumva, nu stiu cum si cu ce putere, cu capul stramb si dureros ca naiba de la atatea ore in aceeasi pozitie, cu picioarele amortite si intr-un intuneric bezna ce se facuse in apartament. Si deschid fara vlaga sa ma enervez si fara putere de nimic d-abia clipind.

Era doamna Cristina. Vazuse masina jos si urcase sa vada ce mai fac(em).

N-am zis nimic, am deschis usa mai larg ca sa intre, a intrat, i-am facut o cafea, statea cumintica pe un scaun, taceam, tacea. Mai taceam un pic, mai tacea si ea un pic. Mi-am aprins o tigara, i-am dat si ei una. A terminat cafeaua, m-a asteptat s-o termin si eu pe a mea. A plecat. Mi-am revenit.

Ea e bine de atunci. N-a contenit niciodata sa ne caute si sa ne mai intrebe ce mai facem si sa ne mai zica ce mai face ea. N-o mai auzisem demult. A sunat zilele astea si am vorbit un pic cu ea pe roaming. A zis ca noi nu stim ce-am facut pentru ea, nu putem intelege, dar daca vreodata ne va mai fi bine din nou sa stim ca si datorita ei ne va fi pentru ca nu poate sa ne dea sau sa ne ajute cu ceva ca n-are, dar se roaga in continuu pentru toti 3 si parintii nostri care si ei au ajutat-o. Am inchis, a inchis, m-am dus in baie sa plang un pic si azi am luat-o de la capat.

Iar azi a inceput cu doamna Regina din Belgia. Incepuse un pic mai demult, binele. Raul a inceput de curand.

Nu am multe de zis despre doamna Regina pentru ca stiu foarte putine despre ea, chiar daca am scris pe blogul agentiei o poveste despre ea si el (Grow old along with me) care au venit aici la 70++ sa-si traiasca ultimii ani impreuna, ei d-abia cunoscandu-se de curand si indragostindu-se unul de altul si cumparandu-si de la noi casa aici. Insa stiu foarte mult despre raul care i se intampla si care ne-a prins la mijloc pe noi ca agentie, de fapt ca oameni din agentie. O agentie care e fix ca in Twin Pix, cum e si locul asta…nimeni si nimic nu e ce pare a fi.

Regina a cazut intr-un vid de sistem si intre sisteme in procesul lor de relocare aici. A apucat sa se “dezaboneze” de la toate ale ei in Belgia si cand sa se “aboneze” aici in Spania, a facut un atac cerebral sau comotie, nu stiu care din ele si a intrat in spital la mai putin de 2-3 zile de cand se intorsesera definitiv aici la noua lor casa. Un atac din care pare ca nu-si va mai reveni (“off the records” cum sunt toate pe aici cand lumea nu vrea sa-si asume responsabilitatea pentru nimic si in general nu-si asuma).

Fiind pe vid de sistem si inca cateva detalii care trebuie puse cap la cap, nicio ruda de-a ei, daca o exista, nu a fost anuntata si toata lumea si autoritatile hands off. Un hands off care te paralizeaza si ingrozeste. Viata din femeia aia iese din ea de la ora la ora and nobody gives a shit sa-i gaseasca asiguratorul ca sa preia spitalizarea si tot ce va urma, o ruda, o informare, orice ca sa faca din cazul asta un caz decent.

De cand s-a intamplat m-a tulburat cazul ei, dar azi am atins culmea tulburarii pentru ca nu m-am asteptat ca hands off sa nu devina hands on in atatea amare de zile, timp in care situatia ei s-a tot inrautatit, desi Bet chiar daca n-are nicio calitate si ii e foarte greu sa obtina informatii fara sa ii fie ruda, a tot trimis hartii la consulat si peste tot. Am vorbit in seara asta sa luam povestea in mainile noastre pentru ca este absolut paralizant ce se intampla, ne consuma, ne tulbura si multe altele.

Asa ca de maine, adica de azi, de indata ce termin postarea asta si ma culc si apoi ma scol repede si plec…incepe cazul Regina …despre care nu stiu nimic. Nu stiu despre ea, insa stiu foarte mult despre raul care i se intampla. Mai multe decat mi-as fi dorit vreodata sa stiu.

Ce mai stiu e ce i-am spus si azi lui Bet si pe seara sora-mii: reminder! suntem pe cont propriu.

Revin cu povestea asta pe masura ce lucrurile se vor derula.

Inchid amintindu-mi de-un moment al meu foarte personal cu un om pe care d-abia il cunoscusem intr-unul din momentele mele nasoale ca context. Am fost de-o ciudatenie totala. Era ceva atat de anti-chimic in tot momentul ala incat simteai cum se rupe ADN-ul in tine de atata fortare si ca te ineci de la atata lipsa de aer.

Nu puteam articula nimic, nu puteam face nimic, eram varza. Nici nu stiam ce caut acolo. Nu stiam nimic. Si in mod evident tocmai realizasem ca nici nu vreau nimic si ca mai rau fac cacatul praf, ca omul ala ar fi vrut.

Am plecat repede ca deja era prea lata. M-a condus la masina. Tacea. Taceam. D-abia asteptam sa fug mancand pamantul. Mi-am gasit puterea in mine sa-mi scuz ciudatenia si nefirescul, constienta fiind de cand de neumana devenisem si sa-mi cer iertare pentru un aproape inceput care deja lasa urme si tulbura in celalalt, mai sa-l descentreze de pe cararea lui…oricare ar fi fost aia.

Mi-a raspuns cumva, intr-un fel care m-a linistit, dar m-a facut in acelasi timp sa ma si simt un personaj greoi dintr-un film si mai greoi, nu musai unul bun, greu de spus totusi, inca – dar foarte fidela momentului (replica): nu esti ciudata, esti om.

Pana la replica aia nu realizasem ca omul e o fiinta complet stranie.

Iar pana la cazul Reginei nu am realizat in ce hal a ajuns omul sa se transforme in neom doar ca sa nu i se imputineze banii din portofel, la cate renunta pentru el si la cate inchide ochii si intoarce capul.