ganduri dintr-o noapte cu vant furios

puerto-de-la-cruz-storm-san-telmo

puerto-de-la-cruz-storm-san-telmoCine ar fi crezut ca o sa ajung aici si ca nu imi va veni sa cred nimic din tot ce fac cand fac in fiecare zi?

Cine ar fi crezut ca taman eu as fi in stare sa scriu un film suprarealist? Scurt ce-i drept, dar cu atat mai mult. Cine (crede ca) ma cunoaste bine ar baga mana in foc ca eu as fi ultimul om de pe pamant in stare sa inteleaga ceva dintr-un film suprarealist (sau dintr-o aluzie sau metafora), daramite sa mai si scrie unul. Eu nu inteleg nimic daca nu e explicit sau prefer sa raman rezervata in a intelege ceva anume. Sunt patimasa si in acelasi timp ca dracu’ de analitica, risc sa inteleg doar ce-mi convine sau si mai rau…sa inteleg foarte bine, dar cu mult timp inainte sa inteleaga si celalalt…chestie de care niciodata nu-mi dau seama si fac cacatul praf. Asta a fost una din marile mele probleme cu oamenii. Totul intotdeauna se intoarce impotriva mea. Poate eu sunt nepotrivita sau poate nici ei n-au fost tocmai potriviti. Cine stie?

Acum e mai bine. Greu, stres, mereu pe muchie, dar mai bine. Nu stiu de ce e mai bine, ca nimic nu e mai bine si nici mai usor. Inca. Doar clima e mult mai buna. Sanatatea. Si noi ca familie, ca unitate. Ca rezistenta si skill-uri. Paradoxal si natural in acelasi timp totusi, in context, e mult mai bine. Am avut si suportul prietenilor mai mult ca niciodata anul asta. Cred ca s-au saturat de mine si de problemele mele care nu se mai termina. Pana si cei cu care n-am o relatie deosebita de prietenie, mi-au fost niste prieteni extraordinari. Avocatele, amandoua, au reusit sa ma lase masca cu loialitatea lor, cu natura lor umana. Nici nu-i stiam atat de buni prieteni pe toti oamenii astia. Sunt prieteni din toate timpurile si conjuncturile. Ne tinem in viata unii pe altii, fiecare in felul lui de greu. Si mi-e dor de ei de nu mai pot. De fiecare in parte. Inclusiv de cei noi, din online, cu care n-am ajuns inca sa ma intalnesc. Nici nu stiu cand si daca ne vom intalni vreodata, sunt prin toata lumea.

Frigul nu-l mai suport deloc. Nu-l mai suportam deloc inca din tara si traiam tot intr-o durere, insa nu credeam ca m-am vulnerabilizat atat de mult, totusi. Ca am fost atat de rau.

Zilele trecute, cand a nins sus pe Teide, a scazut brusc temperatura pe toata insula. Nu-ti imagina ca a scazut ca in tara la 0-5 grade. A scazut de la 25-30 la 14-18. Dardaiam de nu mai stiam de mine si in ziua aia m-a luat o criza de rinichi de nu mai stiam cum ma cheama si cum sa fac sa pot respira. Luni bune distanta de cand nu mai stau in frig. Credeam ca sunt bine merci. Hai, cearcanele mele niciodata nu s-au lasat pagubase, dar totusi…

Am crezut ca mor in ziua aia. Asa ca m-am pregatit pentru cazul in care tot facand pasi, ma voi prabusi din mers. Am in portofel un biletel Emergency cu tot ce trebuie sa faca un oarecare om daca pic in necunoscut si ma gaseste. In situatie de criza. Unde sa sune, pe cine si cine este, ce acte am, cum ma cheama, ce asigurare medicala si ce numar, tot…inclusiv o nota in care spun ca-mi donez organele. Sa nu existe nimic interpretabil si nici creator de haos. De obicei tin biletelul ala in spatele cardurilor. In ziua aia l-am pus in fata in portofel sa fie primul vizibil, iar portofelul l-am scos din rucsac si l-am pus in jeansi, in buzunar. M-am intrebat daca eu cu mine sunt ok in toate daca ar fi sa fie acum momentul de unplugged. Da. 

Si am asteptat sa vad ce se intampla. S-a intamplat ca am ajuns inapoi in Puerto foarte greu si ca mi-am revenit dupa 2 zile.

Cine ar fi crezut ca m-a afectat totul atat de profund? M-a adus bine valul aici, clima ma tine la suprafata iar locul in sine ma reconecteaza la mine, la parti din mine crezute disparute pentru totdeauna.

Imi spunea o noua prietena pe care mi-am facut-o de curand aici, aterizata si ea pe insula de vreo 2-3 luni din alta tara, ca ce ironie si paradox…sa mergi inainte in timp ce te intorci la bucati trecute din tine. 

Inteleg tot mai mult ca viata nu incepe din nou pana nu iesi tu din cuptorul de a fi. Are foarte mult sens. Cum sa ai viata pe care trebuie tu sa o ai pana cand tu inca nu esti cu toate din tine perfect calibrate in cele mai mici detalii? Cum sa intri si sa faci fata asa cum trebuie sa faci unui next level cand un surubel undeva prin rarunchi nu e perfect strans?

Furtuna a luat-o razna complet. E ceva nou pentru mine. Un alt nou nout pe lista nourilor. Pana acum n-am mai experimentat uragane sau furtuni atat de violente. Aud copacii cum crapa, stalpii cum se indoaie si valurile cum se umfla si se zdrobesc cu forta de dig si de cladirile de jos de pe coasta. 

La primavara cred ca vin in tara. De ziua mea, de Paste, cam pe acolo. Probabil. Si iar am facut ciorba in toiul noptii ca neoamenii. Scriu tot mai greu pe blog. Cred ca se apropie timpul sa schimb directia.

Ma duc sa ma culc. Sper sa am net dimineata.