ziua mamei si bucla timpului

eu si sora-mea

eu si sora-meaAzi e ziua mamei, 17 noiembrie.

Ieri am fost in padure pe aici, in La Esperanza, si intr-o broderie de pini si muzica romaneasca din epoca noastra, am avut senzatia ca merg spre Sinaia si brusc am simtit socul timpului. Intr-un taram unde nu simti timpul din cauza lipsei anotimpurilor. O senzatie noua in ultimul an, dar veche ca amintire.

Ramasesem cu siguranta ca mama are 52 de ani. Sora-mea (bruneta frumoasa de langa mine, din poza) s-a uitat lung la mine si mi-a zis: Ce-i cu tine? Mama face 62. Nu mai esti la gradinita.

Azi-noapte cand am sunat-o pe mama, dupa rezultatele alegerilor, m-a anuntat ca ea a inteles ca trebuie sa-si faca bagajele si sa vina la noi. Macar pentru o vreme, pana cand o sa putem si noi veni. Ca sa mai traim si viata, nu doar anti-viata.

Daca esecul lui Ponta o transforma pe mama intr-o aventuriera, o face sa zboare cu avionul si sa-si cucereasca fricile de-o viata, eu nu ma pot decat bucura ca in sfarsit curajul din mintea ei isi da download in plan real.

Realizez insa, din perceptia mea intarziata asupra varstei mamei, ca ultimii 10 ani au scos untul din fiecare celula in parte si ca schimbarea mea personala care s-a pornit ca un tznami fix cu 10 ani in urma m-a inghitit pentru un timp.

Cum sa cred cu atata siguranta ca mama e cu 10 ani mai tanara decat este?

Mama implineste astazi 62 de ani iar eu sunt intr-o viata atat de noua incat nu recunosc nimic si atat de solicitanta incat d-abia mai respir.  

Las mai jos una din poeziile mamei. Mama, langa care nu sunt acum si de care imi e nespus de dor.

GREȘEALA

de Sandu Maria Magdalena

favorita mamei. din simplul motiv că e vorba despre ziua ei de naștere. după cum spune chiar ea.

O dată-n lume m-am născut

Și-atunci, total nepotrivit

Căci totul era vraiște

Și timpul obosit.

_ _ _

Era o dimineață fără soare

Cu frig prea mult și nervii încordați

Și oameni singuri căutau culoare

Să pară totuși vii, adevărați.

_ _ _

Cu câtă teamă am ieșit în viață

Din suflet pustiit izbăvitor

Ce singur, un noian, un fir de ață,

Ce devenea un fluviu din izvor!

_ _ _

Și ursitoarea se apleca deasupra-mi

Să îmi șoptească că am de trait

Și totul era vraiște și-ntuneric

Și timpul era tare obosit.