apăsător mai e când te fugărește propria-ți prostie

creanga-prostia

creanga-prostiaStiu pe pielea mea. Pentru ca nu m-am nascut suficient de inteligenta. M-am nascut doar cu potential. Si asa…cam rupta din bardă. D-aia si filmul structurii mele e Le Notti di Cabiria by Fellini. Nu explic de ce. Ca n-am chef. E mai simplu de vazut. Cine mai poate in alb si negru. Nu se mai poarta, dar eu m-am nascut direct demodata.

Eu fac parte din multe comunitati mici. Si toate sunt pe langa randurile lumii spre disperarea si uimirea maica-mii, de exemplu. Ca nu doar ea e disperata. Mai sunt. Disperare care a evoluat cu timpul in dilema pentru ca i-am zburatacit toate etichetele si ideile fixe cu care m-a torturat ani in sir. Nu pentru ca am vrut, ci pentru ca asa a fost sa fie. Iar mama e scorpion, deci de pe vremea cand era nenascuta avea idei fixe si era atotcunoscatoare.

Acum e armonie. Ne-am chinuit la ea de ne-am cacat pe noi, dar am razbit. A si vrut toata lumea, pana la urma urmei. Mai cu de-a sila, mai cu voie, mai de nevoie, pana la urma ne-am inghitit unii pe altii asa cum suntem. Unul mai sucit ca altul, fiecare cu bolovanii lui pe cruce.

Armonia asta e ceva greu rau. Si de obtinut si de mentinut si de crescut. Si la nivel personal si in raport cu ceilalti. Te chinui la ea continuu si cand te prinde propria-ti prostie din urma, zbang o faci lata instant cu un singur cuvant nepotrivit sau uitatura alandala sau gest sarit din ax.

Unii se nasc mai gratiosi. Sau se nasteau. Ca in lumea asta nu se mai naste nimeni gata gratios. Noi nu. Ne tragem din neam manios si nervos. Din extrema cealalta. La noi in neam lumea n-a murit greu si in chinuri. Au murit instant. Ca popcornu’. Pac pac pac. Un pic de agonie inainte cat sa se mantuiasca si sa nu cada la pat si apoi gata, turn off, unplugged direct. Toti s-au rugat sa-i ia Dumnezeu repede si asa i-a si luat. Țaca paca de nici n-am apucat sa ne dezmeticim si sa plangem normal. Si in semn de consolare replicile prin neam au fost cam asa, pe la parastase: ce sa te dezmeticesti draga, stii doar ca nu-i placeau smiorcaielile si bufeurile emotionale.

Dumnezeu cand m-a vazut asa incurabila si ramasa doar in instincte si-un creier invalmasit, ratacita pe undeva intre propriile-mi emisfere, a zis ca poate n-ar fi rau sa-mi activeze macar un neuron din cand in cand. Nu mi-a dat nervi si nici timp si liniste ca sa citesc Scripturile din scoarta in scoarta, dar mi-a dat sa inteleg cate ceva din ce citesc pe sarite, atunci cand simt ca ma prinde prostia din urma si ma învârtoșez. Da’ nu mereu, ci rar…ca sa nu ma inflamez si sa umblu cu ochi luciosi si atotcunoscatori pe strada.

Ma uit si eu la lume si traiesc in ea. E complicat tare cu navigatia. Am obosit asa de tare ca am ajuns sa si adorm la pranz uneori. Eu, care nu dorm din reflex, iar cand dorm nu ma mai scol. Cad asa dintr-o data si zic merci ca mai si visez cat de cat rezonabil. N-au dat visele frumoase peste mine, da’ nici cosmaruri nu mai am cum aveam.

E complicat sa te pastrezi cat de cat decent si intreg cand dai la pedale intr-o lume in care nu stii ce intentii si ganduri freamata in fiecare. Oamenii isi construiesc masti si tehnici tot mai sofisticate. Au lansat astia acum un challange, in stiintele comportamentale, pentru ca nu mai reusesc sa detecteze la screening, cu metodele existente,  tipologiile violente care fac ravagii in societate atunci cand explodeaza / clacheaza de la te miri ce.

Ajungi paranoic din oficiu, ca stare naturala, in lumea asta tot mai narcisista si in stare sa-ti zica si arate orice ca sa obtina ce vrea de la tine cu orice pret. Si daca mai ai si gene de prostie…

Iti trebuie o capacitate de-a discerne tot mai rafinata si n-am alta idee cum s-o dobandesti altfel decat prin Dumnezeu in desisul asta de iluzii si fantasme…si pe fondul unei plamadeli care se inflameaza de la orice mica realizare. Imi simt in mine tendintele de inflamare cand mi-e lumea mai draga si imi vine sa-mi fut cate una sa nu ma mai scol de jos. Pentru ca oricat de rau te trece viata prin tocatorul smereniei, tampita asta de natura umana are radacini infinite la toate scamele si boschetii.

De fapt cel mai greu a ajuns sa fie cu bunatatea, atentia, grija pentru celalalt. Oricine ar fi el. Dar grija din inima, nu din complezenta…desi nici din complezenta nu e de lepadat cand esti in cacat mare si orice vorba buna iti mai da un pic de aer si putere, chit ca stii ca p-ala il doare-n cur de tine si-ale tale, dar macar s-a deranjat sa iti zica o vorba buna sau s-a chinuit sa nu-ti zica una rea…sau a lucrat Dumnezeu prin balonarea, plictiseala si instabilitatea lui emotionala de moment ca sa-ti dea tie un refresh razlet de 3 minute cat aveai nevoie. Sa te ridice un pic de la sol. Ca pana la urma si ala se chinuie cu el sa fie si el mai bun, cu complezenta lui cu tot. 

Nu zice la Scripturi sa ne inmultim si sa stapanim pamantul. Nu asa.

Cel mai frica mi-e de propria-mi prostie, ca m-am inecat in ea de cateva ori, si atunci ma mai duc si io sa vad ce-au mai zis inteleptii si de ce au zis ce-au zis. Ca au fost imparati si regi sau cautati de conducatorii tarilor. N-au fost nici aia niste coate goale si nici fara carte si cunoastere de viata si natura umana. 

Nu de alta, dar sa am ce zice cand ma freaca maica-mea cu facutul de copii atunci cand uita cine sunt sau oamenii cu caii lor verzi si idei fixe si intarite. Sau ca sa am ce gandi cand tac si ma las turtita. Ca sa rezist. Sau ca sa nu vorbesc si sa gauresc.

Ma ajuta sa imi calmez dracii pe mine si pe altii. Ca-s multi rau si netrecatori. Si poate mai invat naibii ceva care sa-mi salveze curu’ din tot hatisul asta. Sau macar sa ma ajute sa-mi car crucea mai in pas de caprioara. Ca e mare. Nush cum dreaq s-a nimerit asa mare la mine…ca nu m-a intrebat nimeni. Steaua mea din frunte a fost direct un glont.

Uite o frantura din Intelepciunea lui Solomon. Cap.4 (Editia 1968, Justinian). Cu efect de valeriana pentru mine…uneori. Nu ma pricep la editii si la treburi sofisticate, dar asta vad ca scrie pe ea si din editia asta imi intra mie mai bine in cap ce-a vrut sa zica autorul. In celelalte mi se incurca mintea.

Mai bine sa nu ai copii, dar sa ai bunatate, caci pomenirea bunatatii este nemuritoare; si Dumnezeu o stie si oamenii o cunosc.

Cand este de fata, o urmezi, si cand s-a dus, iti pare rau dupa ea. Bunatatea poarta vesnica cununa, vesnic biruitoare, iesind fara pata din lupte castigate.

Multimea pruncilor la cei nelegiuti nu este de niciun folos; din mladitele lor spurcate nu se va infige radacina in adanc si nu vor avea temei nezdruncinat.

Chiar daca se vor imbraca vremelnic intru ramuri; fiind fara temeinicie, se vor zgudui de vant si se vor dezradacina de puterea vijeliei.

Ramurile lor vor fi frante mai inainte de varsta deplina, rodul lor va fi netrebnic, crud la mancare si de nimic bun,

Fiindca pruncii nascuti din somnul necurat sunt martori ai nelegiurii parintilor, cand stai sa-i cercetezi.

Cel drept, chiar cand apuca sa moara mai devreme, da de odihna.

Batranetele cinstite nu sunt cele aduse de viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor.

Intelepciunea e la om adevarata caruntețe si varsta batranetelor inseamna o viata neantinata.

Placut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit si, fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe pamant.

A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul.

Caci vraja viciului intuneca cele bune si ameteala poftei schimba gandul cel fara de rautate.

Ah…a venit iar dimineata. Vad ca n-am murit nici de data asta. Deci cel putin o zi ar mai putea fi.