viata din autobuzul expres

autopista-norte-puerto-tenerife

Cred ca e epoca mea de smerire totala, pentru multe motive care sunt si nu sunt, insa unul dintre ele este mersul cu autobuzul. Expres. Niciodata n-am mers in halul asta de mult cu autobuzul si n-am dormit atat de mult in autobuz. Cand plec, dorm. Cand ma intorc, iar dorm. Nu ma odihnesc niciodata.

Imi este tot mai clar ca visul asta in care eu ma odihnesc nu are legatura cu mine, cel putin nu in viata asta. Asa ca mi-am dat seama ca nu are sens sa ma mai razvratesc si oftic, motiv pentru care nu-mi mai consum lipsa de energie cu impotrivirea si implicit obtin prin asta un soi de odihna rastalmacita. E buna si aia.

Cunosc toata lumea din autobuz si toata lumea din autobuz ma cunoaste. Din vedere. Ala de dimineata de la 7 cand afara e inca intuneric si aer proaspat de primavara vesnica, cum e aici.

Stiu ca a venit toamna pentru ca soarele rasare mai tarziu un pic si datorita felului in care se simte briza, dupa sunet usor tomnatica…ma trimite inapoi in timp si in tara pe dealuri cand adormeam toamna devreme sub nuci. In rest, nimic nu tradeaza un septembrie.

Nu stii cum e sa traiesti intr-un loc fara anotimpuri pana cand nu stai cel putin un an intr-unul ca sa vezi cum ti se schimba perceptiile si multe altele pe care le credeai de neschimbat sau nici nu stiai ca exista in tine. Este cel putin interesant.

Toti avem tabieturi si locurile noastre fixe in autobuz si in statii.

Mai de jos vine o doamna frumoasa foc la fata, bruneta cu par lung si ochi migdalati, dar mica de inaltime si indesata. Intotdeauna eu stau in fata ei. Invariabil la 7.20 fix isi suna copilul, copil care are pana in 10 ani – dupa felul in care ii vorbeste. Il intreaba ce-a visat si ii vorbeste atat de cald si il dezmeticeste atat de frumos, incet incet la telefon, incat in nemernicia si micimea mea am ajuns sa astept momentul asta ca sa ma vindec si pe mine cu caldura ei. In prima zi cand am auzit-o, m-am inmuiat dintr-o data si m-a(m) surprins total, ca si cand vocea ei razbatea printre oasele si celulele mele sparte si pansa ceva, habar n-am ce. Ceva vital, in orice caz.

Apoi urc eu, niste germani, un chinez si un african. In fiecare dimineata se lasa cu scene absurde pentru ca autocarele care vin sa ia turistii din hotelurile din cartier si sa-i duca la Siam Park in sud si sus pe Teide, opresc fix in statie si fix la ora la care trebuie sa vina si expresul nostru. Aici trebuie sa faci semn ca sa opreasca autobuzul in statie, iar cand esti in el sa apesi butonul rosu de “stop” – parada solicitada – ca sa te opreasca unde vrei sa cobori, in statie intotdeauna. Intre statii nu se opreste niciodata, orice ar fi. Altfel, daca nimeni nu coboara si nimeni nu urca, nu are niciun sens sa opreasca si nu opreste.

Pentru ca autocarele ocupa toata statia, n-am loc sa fac semn si toti care suntem acolo nu mai stim cum sa ne strecuram printre ele ca sa ne vada soferul nostru. E ridicol, dar de multe ori e amuzant. Cand nu e amuzant, e doar cum e.

Intre timp, in statie se deschide primul magazin. Un grasut somnoros, chel si cu cioc, pe care nu l-am vazut niciodata zambind si care se ocupa de magazinul ala, impinge toate sarsanalele afara ca si cand ar impinge la caruta: ziare, panouri cu suveniruri, umerase cu hante, costume de baie, prosoape de plaja si papuci de toate culorile si multe alte diverse. Il regasesc seara tarziu cand ajung si eu inapoi, e tot acolo si uneori il prind cand le baga la loc, cu ceva mai multa harnicie.

La statia urmatoare, fix in acelasi punct de fiecare data, sta un domn. Face semn, autobuzul opreste si urca. E un domn chel, nevrotic dupa purtare. Pariez ca n-are nevasta, nici n-ar avea cum la cat pare de imposibil, tabietos si insuportabil. Pare genul care-si sterge telecomanda de la televizor cu spirt, clantele si farfuriile cu clor, iar pe patura cu care-si inveleste patul unde doarme sare banul. El citeste non stop pe un Kindle, nu ridica ochii cand rasare soarele, nu priveste la cer si nu-l intereseaza nimic. Probabil face de atat de mult timp drumul asta incat i-a ajuns. Invariabil, la jumatatea drumului, tasneste de pe scaun, vine in fata si trage tare si cu draci pe el clapa de sus de la autobuz care ii face lui frig la chelie sau curent si implicit ulcioare la ochi. Apoi tot cu draci pe el se tranteste la loc in scaunul lui unde isi continua lectura nemiscat.

Toti coboram in capitala, la statia centrala. Pentru ei e capat de linie, pentru mine doar loc de dezamortire vreo 10 minute pana imi pleaca legatura cu sudul. Alt expres. Alte personaje.

O tanara fina foc si detasata total, casca intr-una intr-un vraf de dosare pe care intotdeauna le imbratiseaza cu o dragoste si posesivitate greu intelese de mine care nu mai inteleg nimic demult. Se urca, isi pune ochelarii de soare si doarme tun o ora cat facem pana in sud. E brunetica, par lung si drept, ochi caprui mari….genul pe care-ti vine s-o chinui doar ca sa vezi de unde incepe rautatea din ea. Pare ca nu e deloc si ca din ea s-a inspirat Disney pentru personajele lui feminine din poveste. Mult prea tentanta si vulnerabila pentru pradatori. N-o vad prea bine, desi pe insula asta s-ar putea sa scape ieftin cu vreun domolit cuminte ca sot, la un oarecare moment dat.

Un tanar cu o freza cel putin infioratoare prin faptul ca e creata si scurta, taiata in linie perfect dreapta la ceafa si crestata pe mijloc cu gel – este politicosul cursei. Pe aici multa lume isi da cu gel pe carlionti, si barbati si femei. Ei se simt macho, ele chiar sunt. Iar eu n-am incredere in oamenii cu par cret.

Tanarul asta e genul de politicos inflamat. Lasa pe toate lumea inainte si da explicatii la orice derutat, dupa care il vezi cum ii creste egoul in el precum aluatul de cozonac pus sus pe dulap la caldura…ca sa creasca. Se uita in zare zambind catre ceva numai de el inteles si vazut, se preschimba la fata, isi da ochii peste cap de placere ca a fost complimentat pentru politetea si bunatatea lui, pentru cat de saritor a fost. Inhaleaza admiratia asta si si-o provoaca singur in fiecare dimineata la ora 8.15. Vezi bine ca isi da ochii peste cap pentru ca are niste gene foarte lungi. Cu o peruca si putin rimel e muiere in toata regula. Genul de muiere pe care-ti vine s-o bati cand doarme.

In masina isi scoate cartile de medicina si falfaie paginile vreo 2 minute cat sa se asigure ca toti curiosii au inteles cine e el si cu ce se ocupa. Dupa ce toata lumea si-a satisfacut curiozitatea bagandu-si capul la loc in cutie, iar unii mai submisivi ii si arunca priviri admirative, o lasa balta si tot drumul priveste fata nevinovata cum doarme. El sta intotdeauna la doua scaune in spatele ei. Ea habar n-are.

Apoi adorm si eu. Uneori cu castile in urechi pe muzici de toate felurile. Alteori pur si simplu. In unele locuri, mai mult simtite decat stiute, deschid ochii ca sa privesc pe geam.