hârtii vii

Crushed

2009 a fost anul cand m-au omorat hartiile. 

Am alergie la Parcul Olimpia din Ploiesti tocmai pentru ca tot anul ala l-am petrecut plimbandu-ma in continuu sau dandu-ma cu rolele tot in continuu acolo. Dimineata, la pranz si seara…era tot ce-mi mai permiteam si puteam. Sa ma duc in Parcul Olimpia cu o sticla de apa de la robinet. Ajunsesem sa am nevoie sa cad pe asfalt, ca sa imi topesc neputinta in durere. Mergeam in viteza in mod intentionat si pe unde erau mai multe hartoape doar ca sa cad. Cadeam rar si pentru ca stiam sa cad de pe vremea cand facusem arte martiale…nu ma durea. Era puscaria mea parcul ala. Au urmat multe puscarii, dar Parcul Olimpia a fost prima dintre ele. Au existat si carcere.

Tot in anul ala am plans cel mai mult si am vazut un catralion de filme in continuu cu castile pe urechi si cu volumul dat la maxim. Aveam in stoc nu stiu cate computere ramase si se ardeau rand pe rand. Le aruncam si ma mutam la urmatorul. Tot atunci am ascultat si cele mai multe muzici. Tot atunci am citit si cele mai multe legi si coduri. Tot atunci mi-am petrecut cele mai multe dimineti pe acoperisul blocului de 10 etaje privind la oras si la rasarit in timp ce beam cea mai proasta cafea cu putinta. Auzisem ca unii s-au curentat pe acolo de la tot felul de antene si fire, eu de nervi ce aveam calcam pe ele si le atingeam intentionat…nici vorba sa mor si eu curentata. Probabil voi muri de la o raceala simpla, ca nimeni.

Tot in anul ala m-am uitat cel mai mult pe geam.

Intr-o zi m-au lasat puterile din rarunchi…atat de rau incat o zi intreaga n-am putut sa-mi ridic capul de pe birou. Nici respiratia nu mi-o auzeam. Nu-mi puteam misca mainile si nimic. Paralizasem asa in starea aia. Imi amintesc ca am vazut rasaritul, apoi niste gugustiuci, apoi auzeam lume si masini pe strazi, apoi acelasi cersetor care canta acelasi cantec, apoi apusul, apoi luna, apoi interfonul care nu se mai oprea. O doamna batuta de soarta si care obisnuia sa treaca pe la noi doar ca fie sigura ca inca mai are mintile cu ea…imi vazuse masina jos si a sunat. Ea m-a scos din starea aia cu nebunia ei care a facut-o sa-si uite degetul pe interfon. Si nu i-as fi raspuns daca nu incepeau vecinii sa bubuie in calorifer si in usa.

In zilele din anul ala a fost primul plans… Am trecut prin toata gama posibila de lacrimi: de nervi, de mila de mine, de mila de altii, de suparare, de deznadajde, de tristete, de dor stiut, de dor nestiut, de durere, de mandrie, de patima, de slabiciune, de parere de rau pentru unele ganduri, vorbe si fapte ale mele, de iubire, de neiubire…si cate si mai cate miliarde de feluri de lacrimi. Cred ca am plans pentru toti anii in care n-am plans, adica pentru toata viata care a fost si poate si pentru aia care vine. Si cred ca am mai plans pentru toti ai mei din toate generatiile si timpurile care n-au plans cat trebuia si care n-au facut ce trebuia. Ca si cand purtam eu crucile la toti, asa de mult am plans.

In fiecare zi de luni, ca o picatura chinezeasca, sosea o hartie.

Fiecare hartie ma anunta ca am mai pierdut ceva sau ca un nou razboi a inceput. La un moment dat nu le mai suportam. Cand intram in bloc si vedeam in cutia postala hartii, imi venea sa innebunesc. Le luam si nu le deschideam cu orele. Apoi inchideam ochii, deschideam plicul si stateam asa cu hartia in mana si cu ochii inchisi strans. Stiam ca mai urmeaza inca o ghilotina. Inca o amputare. Apoi deschideam doar un ochi si citeam printre gene. Intotdeauna era o veste dezastruoasa, o mototoleam si dadeam cu ea de pereti.

Apoi trebuia sa anunt familia si pe toti afectati, salariati, furnizori, alti colaboratori. Alte ore in care sa ma gandesc cum sa spun.

Intr-o hartie pierdeam o casa. In alta hartie pierdeam cealalta casa. In alta hartie incepea razboiul cu unul, printr-o citatie. In alta hartie incepea razboiul cu altul, prin alta citatie. In alta hartie, virtuala de data asta, tocmai imi luam teapa si tepuitorul isi expunea mica pledoarie. (Acum e la parnaie, aia adevarata, previzibil de altfel, nu de mana mea). In alta hartie, alt tepuitor sarise cu japca pe mine si vroia si mai multi bani decat aia furati deja (ala saracu’ e pe lumea ailalta, a lasat hartiile in locul lui). In alta hartie, mi se sechestrau masinile. In alta hartie se anunta garda financiara ca vine in control. In alta, fiscul. In alta, camera de munca. In alta, parchetul.. In alta, veneau amenzi. In alta se anunta falimentul vreunui client si odata cu asta bani pe care nu-i mai incasam. In alta hartie o sentinta de doi lei de-a instantei care ne umplea de frustrari si stres.

Apoi alte miliarde de hartii. Alea pe care trebuia eu sa le fac.

Actiuni in instanta si intampinari. Contestatii. Acte contabile si administrative (aici saraca sora-mea era stapana), situatii, istorice, acte peste acte peste acte. O hartie de la Fisc ma obliga la un milion de hartii de facut si pregatit. O actiune sau intampinare in instanta ma obliga la o arhiva intreaga de pregatit si anexat.

Erau atat de multe hartii care intrau si ieseau incat nici nu mai aveam pe unde sa le mai pun. Asa ca mi-am descarcat recuzitele de la evenimente din cutiile de la Ikea pe care le tineam in balcon, p-alea le-am pus in saci, iar hartiile in cutii. Cutii peste cutii peste cutii. Cu hartii.

Dupa si la fiecare hartie trebuia sa iau o decizie de viata si de moarte si care urma sa schimbe radical inca o data soarta noastra si a tuturor lucrurilor.

Fiecare hartie era un punct de cotitura in viata si in destin. In modul in care urma sa se intample totul.

Imi aduc aminte ca saracisem atat de mult, incat nu mai aveam hartie ca sa fac hartii.

Nu mai aveam tus in imprimanta, multe a trebuit sa le fac de mana sau sa le scot la prieteni. Nu ma imprumutam de bani, ci de coli A4.

La judecatorie, grefierele nu-mi dadeau sentintele pentru ca nici ele nu aveau hartie. Ma chemau in alta zi. M-am invatat sa le duc eu coli cand aveam. La parchet, politistii nu aveau internet si nu puteau descarca de pe portalul instantei ce aveau nevoie de la mine. Vroiau sa vin cu hartii. Daca veneam cu ele pe un USB stick, nu se putea nici asa…ca nu aveau ei hartie sau tus.

Viata mea, munca, firma, noi toti eram casapiti de hartii. Bisturiul cu care eram amputati, hartiile. Daca pierdeam o hartie, eram morti. Daca mai venea o hartie, eram si mai morti.

Si toate astea s-au declansat la finele lui 2008. De la un pix albastru de firma cand beneficiarul unei cladiri pe care am construit-o noi, un santier mai mare, si-a pus bișonii inflamati (un diriginte de santier batran si chel si-o directoare obosita, dar intotdeauna pe tocuri) sa taie tot pe hartie o constructie intreaga din teren si sa nu ne mai dea ultima transa din contract.

Imi aduc aminte si acum seara aia din sala de sendinte in camp la Magurele. Cand taiau lucrare cu lucrare. Cum zambeau unii la altii si tipau si faceau circ. Cum cautau aprobarea “taticului” din ochi: sa mai taiem, sefuțule’? Pana dincolo de zero, flacai. Taiati pana la minus infinit. Ah…zice ca ne-a facut acoperis? Taiati. E de tegola? Taiati. Sa se socoteasca ca e din tabla si la sfert de suprafata. Zice ca ne-a facut hala de 1,000 m? Taiati 5 m de jur imprejur, plus ceva la structura, plus ceva la beton. Taiati si ce e si ce nu e. Taiati si ce-au gresit ei, dar mai ales ce-am gresit noi. Taiati, taiati, taiati. Sa fii vazut ce balonati erau de fericire ca in sfarsit isi exercita si ei mica lor putere.

Auzeam tare in urechi fiecare taietura facuta apasat cu pixul pe hartie. Zeci de mii de euro…alte mii…alte mii…Cand am estimat eu ca au ajuns la zero cu profitul meu...zic hai ca poate am noroc si se opresc aici, macar achit salariatii si furnizorii…restul ramane la voluntariat, pomana pentru mortii lor. Nu. Nu. Nu. Minus zeci de mii…alte mii…

Taiati pana se termina hartia. Taiati pana se termina pasta din pix.

Fiecare hartie era bucata din viata si munca mea, din trecut, prezent si viitor. A noastra. An cu an cu an. Cine avea sa stie cati ani, daca nu toti?

Socoteam banii si anii cu fiecare hartie pe care se mai taia ceva.

Principiul e simplu la teparii de profesie: daca nu mai dai omului banii cuveniti, il saracesti peste noapte. Nu conteaza contractul. Fara bani, omul nu poate sa mai intre in instanta si nici nu mai poate sa-si continue activitate, ii iei puterea. Cu cat taiem mai mult, cu atat nu se mai poate apropia de tribunal. Secretul e sa tai tot. TOT. Daca tai partial, are bani sa se indrepte impotriva ta la tribunal pentru restul, pentru ca va cheltui partialul pe care-l dai pe taxa de timbru si avocati. Trebuie eliminata aceasta posibilitate. Deci trebuie sa nu-i mai dai nimic ca sa-l paralizezi. Mai mult decat atat, sa-l ingropi. Pentru ca daca nu-l ingropi, se va ridica repede, pana sa se prescrie fapta si va veni dupa tine pentru restul datorat. Mai mult decat atat, trebuie sa-i ingropi si pe ai lui. Ca daca nu iei capul la toti ai lui odata cu el, il vor ajuta, il vor sustine, se va ridica repede si va veni dupa tine. Deci moarte tuturor.

Era o toamna tanara, ca acum. 7 ani daca intorc capul si ma uit in urma. Doar ca din alta viata. O viata care inca se mai zbate intr-un ultim episod, tot mai stinsa, in care lumina ei sta intr-o candela palpaind slab intr-un intuneric gros si sangeros. Ales de mine cu manuta mea, tot pe o hartie. Fara sa stiu ce aleg de fapt. Aveam 27 de ani si eu credeam ca aleg sa mai avem de munca cel putin un an. Cum alesesem la fel, cei 5-6 ani de pana atunci, hartie cu hartie.

O viata din care nu-mi aduc aminte decat ca munceam…si la capatul careia am tot asteptat sa mai apuc sa ma si bucur de toate. Apoi, cu toate hartiile astea, mi-am luat gandul de la asta si am asteptat ori sa mor, ori sa innebunesc. Sa evadez cumva din tot chinul ala. Sa scap de propria-mi responsabilitate. De toate responsabilitatile. Nici n-am murit. Nici n-am innebunit. As fi aparut probabil pe o hartie.