nervi slefuiti cu smirghel

PainManagement-nerves

Doi prieteni foarte dragi m-au abordat zilele astea cu foarte mare delicatete si mi-au spus ceva ce deja stiam, dar fata de care nu ma agitam: ca eu ori tac, ori spun tot si ca unele postari sunt muuult prea lungi.

Am zis in “About” ca asta nu e blog, ci loc de pus laolalta, din mers. Motivul pentru care postarile mele nu respecta nicio regula (de SEO si marketing cu atat mai putin), iar share-urile sunt facute la orele la care toata lumea doarme tun. Unele. Altele nici pana in ziua de azi n-au parasit spatiul asta. 

Dar asa este, au dreptate si sunt perfect constienta de propriile-mi ricoseuri in extreme.

Emotiile intotdeauna m-au incurcat ca naiba. M-au umplut prea brusc, prea repede, prea mult. M-au zapacit. Ele ma chinuie, nu gandurile. Si atunci ma mai sortez si asa. La mine toate functioneaza deodata si in continuu. Si mereu apare ceva nou care vrea si ala sa functioneze. Partea buna a acestor emotii este faptul ca m-au impins mereu sa-mi pun ideile in aplicare. Ma descurc mai bine cand trebuie sa fac ceva cu ele in plan lucrativ, in afara mea. Apoi e timpul si viata mea care inca isi cauta ritmul.

Probabil si d-asta viata mea nu va fascina prin lungimea ei sau prin cantitatea de fericire (asa cum inteleg multi oameni fericirea). Si cine stie daca va fascina prin ceva la urma urmei. Pe vremuri imi mai pasa de ideile astea, acum nu mai imi pasa. Fac ce pot si aia e.

Ieri noapte m-am uitat prin mesageria mea de Facebook si am recitit dialogurile cu o persoana faina pe care am abordat-o la un moment dat, ca sa ma mai vad si din afara mea, ca s-o vad mai bine si in afara momentului meu de deschidere de atunci si cum evolueaza in raport cu propriile-i cuvinte pe masura ce la randu-i se tot reconfigureaza.

M-am regasit a fi un dezastru. Nimic nou, am auzit-o de prea multe ori si de la altii de prin viata mea de acum o mie de ani. Si probabil o s-o mai tot aud.

Mi-am dat seama (si) din chestia asta in ce hal de traumatizata am fost in viata. Si de mine si de altii si de imbrancelile vietii. Si ce usurare este cand nu se grabeste omul sa-ti futa una peste ochi, sa-ti lipeasca cu voce tare si cu multi scuipati o eticheta in frunte si sa-ti dea un sut in cur. Desi nici ala saracu’ nu e cu toate capsele la locul lor si se chinuie cu ale lui chestii.

Multi antreprenori sunt hiper traumatizati, destui au inceput sa mai si vorbeasca despre lucrurile astea si ce se intampla cu ei dupa atata stres, intamplari la limita, presiune si raspundere cata au. Despre modul in care sunt sau nu sunt intelesi de oamenii din vietile lor.

Multi o fac mai echilibat poate decat mine, dintr-un unghi mai indepartat un pic de core-ul lor, mai putin personal si de regula dupa ce au depasit cu totul momentul critic si sunt bine din nou.

Eu am ales s-o fac din mijlocul hemoragiei, din plina criza. Ca sa vad cat de sanatoasa pot ramane cand nebunia e in floare si cand sunt trosnita din toate partile si in toate planurile deodata. Ma mai ridic ori ba? In cat timp? Si cum ma ridic dintr-un nimic tot mai mare si mai virulent de la zi la zi? Si am ales asa si pentru ca in realitate esti om si orice patesti in afaceri (si oriunde, in general) te afecteaza si te solicita ca om inainte si dincolo de orice…si mi s-a parut mai autentic asa.

Nu-ti dai seama asa cum ar trebui (sau cu viteza ideala) de amploarea acestor lucruri despre tine (de cum si cat de adanc te-a impactat totul) cat inca esti in focar de stres, crize, panici si presiuni, promisiuni incalcate, iubiri abandonate, parinti si prieteni care se duc.

Iti dai seama cand te indepartezi, dupa ce trece o vreme, chinuitoare si aia, care e un alt fel de smirghel, in care ai impresia ca nu se mai imbunatateste nimic cu tine si cu viata ta, ba dimpotriva…ca pana aici ti-a fost. Iti tot dai seama …si ai soc dupa soc. Uimire dupa uimire. Trezire dupa trezire.

Dureaza ceva timp sa reusesti sa te deconectezi si sa te reconfigurezi. Apoi sa te accepti si sa te suporti in noua forma. Timp in care iti vine sa-ti tot iei campii si sa te smucesti…nici tu nu stii unde, de ce si pentru ce. Daca mai ai si un istoric emotional “remarcabil”, cu atat mai greu este intregul proces…uneori ai impresia ca nu mai reusesti sa depasesti nimic. Nu-ti vine decat sa mori. Nu din depresie, ci pur si simplu din epuizare si din faptul ca nu mai stii ce naiba sa mai faci, nici cu tine, nici cu viata, nici cu nimeni si nimic.

Recuperarea omului este un proces foarte subtil, surprinzator si greu, necesita foarte multa rabdare si tact (si mai ales disciplina – durerea mea) si are timpul lui pe care tu nu-l stii si nu-l stie nimeni. Orice estimare a oricui e departe de orice realitate. Apoi mai este si un drum catre un alt nivel de auto-control si maturizare, pana la urma.

Apoi incet incet (al dracului de incet) vine o zi cand poti sa te vezi si din afara. Cand incepi sa dobandesti o mai buna claritate, cand nu te mai clatini din rarunchi. Iti trebuie o gramada de rabdare si simti ca rabdarea asta incepe de la zero in fiecare zi. An dupa an dupa an dupa an…cine stie cati ani…ca daca ai stii ti-ai lua campii din capul locului, probabil.

Din observatiile mele (din interactiuni cu multi antreprenori de prin toate colturile lumii) dar si din statistici, dupa un esec in antreprenoriat durata medie a revenirii din tot ceea ce inseamna inertia unei astfel de aventuri este de 10 ani dupa momentul caderii. Din care 5-6-7 ani se tot acopera datorii si se rezolva probleme din trecut (litigii, proceduri de toate felurile, etc) timp in care, de la un moment dat, oamenii reusesc sa faca bani din nou si sa intre la loc in joc, in lume si in viata. Aia care isi mai revin si care mai pot. Altii se sinucid sau ajung la psihiatrie si nu mai ies de acolo. Altii se imbolnavesc nasol si mor. Altii se apuca de altceva, schimba calea, aventura.

Eu sunt in anul 7, timp in care a trebuit sa pedalez in si pentru toate timpurile deodata in fiecare secunda, fara respiro, fara pauze si fara suport emotional in plan privat pentru ca viata nu mi-a ingaduit si cred ca nici eu nu mi-am ingaduit, cautand sa nu afectez viata si linistea nimanui cu vartejurile mele. Iar uneori nu-ti ramane decat energie ca sa deschizi ochii si atat. Am blogul de 4 ani, scriu aleator, iar Dumnezeu mi-a dat o familie si niste prieteni rupti direct din inima cerului. Si sper ca si eu am fost la fel pentru ei, macar uneori.

O astfel de cadere te scoate complet in afara societatii, unde este o alta societate. Un alt TU. 

Si ca sa tin cont si de observatiile prietenilor mei, despre societatea din afara societatii o sa scriu in alte postari.

Intre timp nu pot decat spera ca smirghelul s-a consumat in infinitatea lui (sper ca s-a facut foaie velina) si ca voi ajunge naibii mai repede si la cutiutele cu alifie de galbenele si la somnul odihnitor cu vise frumoase. (sper sa nu mor chiar acu’ …ca nu la asta ma refeream) :)

munte