sa dai tot pastrandu-te intreg

Swans-love-31153545-1440-900

copac-alb-love1

Am stiut de cand eram copil cum trebuie sa arate, sa fie si sa se simta iubirea, desi n-am intalnit-o pana acum in forma aia, dar am mai primit mostre pe traseu ca sa nu-mi pierd credinta in ea.

Cred ca iubirea este o samanta, inchisa ca intr-o nuca si in jurul ei am fost si suntem plamaditi. D-aia o simtim in fiinta noastra inca de la inceputuri si tot d-aia o cautam pana ne gasim sfarsitul. Cred ca asa ne incepem, din samanta aia.

Crescand din copil, am continuat sa simt si sa stiu asta. Ce n-am stiut a fost cum sa ajung la ea, tehnica, intelepciunea …astea mi-au lipsit. Talentul. Arta. Dar intotdeauna a fost acolo, ca o viziune clara si nicio confuzie si nicio durere si nicio nepotrivire n-au avut puterea s-o intunece. A fost si este ca un adevar care nu se altereaza orice ar fi.

Am cunoscut doar doua fatete ale iubirii pana acum: cea care te invata despre tine aruncandu-te pe muchiile fiintei tale si provocand raul din tine obligandu-te sa dai tot ce-ai mai bun ca sa nu te pierzi si cea pe care o primesti de la altii in momentele cele mai rele, cumva ca o forma de milostenie. N-o primesti pentru ca meriti sau pentru ca ti se cuvine, ci ca sa inveti si sa te intareasca in credinta.

Mai cred fara niciun fel de ezitare ca iubirea cere si este Tot. Dar nu e Tot dintr-o data, dintr-o bucata. E in episoade.

In primul episod cere tot de la tine si pentru tine.

E episodul in care trebuie sa reusesti sa gasesti samanta din originea ta in jurul careia ai fost plamadit. Probabil exista si o cale a gratiei, dar cred ca fiinta umana trebuie sa treaca prin multa durere si suferinta ca sa ajunga acolo. Trebuie sa se decojeasca de tot: mandrie, judecata, sine, razvratire, patimi…de tot ce o tine departe de adevarul care este, nu de adevarul slabiciunilor si vulnerabilitatilor ei, de adevarul convenabil.

Trebuie sa moara ce nu este iubire ca sa poata sa se nasca si sa creasca ce este iubire.

pentru ca samanta aia sa poata sparge coaja si sa creasca in ceea ce este menita sa creasca. De acolo te incepi din nou, tu care trebuie sa fii. De acolo simt eu ca incepi sa mergi pe drumul care ti-e menit si care duce la implinirea ta. Dar e o alegere de-a fi. Acolo, ramas doar in suflet, alegi care parte din tine sa triumfe, sa conduca. Acolo iti alegi viziunea de viata, de a fi si de a face. 

Din perspectiva asta, nu poti opera cu jumatati de masuri daca vrei tot. Cu jumatati de ganduri, cu jumatati de emotii, cu jumatati de incercari. E ca si cand iti propui din start sa esuezi, sa nu reusesti. Cand ai un plan B, iti propui de fapt sa nu reusesti cu planul A. Nu dai tot planului A. Ori trebuie sa dai tot pentru a avea tot. E cumva fundamental: nu poti cumpara o masina cand tu nu iti permiti decat bani de seminte. Trebuie sa te pregatesti. Sa iti angrenezi tot mecanismul care esti pentru a ajunge la iubire: trup, minte, suflet. La iubirea aia dupa care sufletul tau tanjeste. Care stii ca este tot. Cum sa se aseze ceva care este tot in ceva care este nu este dispus sa fie, sa primeasca si sa dea tot? 

Cred ca sufletul se tanguie ori de cate ori ne indepartam de esentele noastre si prin asta de binele nostru. Si simtim tanguiala aia ca pe o tristete, ca pe depresie uneori, ca pe un gol alteori.

Oamenii vor sa fie provocati. Au nevoie de intensitate, de multa placere si fara acel tip de provocare care sa starneasca mintea si apoi trupul oamenii nu se mai asteapta, nu se mai cunosc, nu mai depun niciun efort nici cu sine, nici cu celalalt. Umbla din pat in pat, din om in om, se consuma unii pe altii, se exorcizeaza unii pe altii…pana la epuizare. Apoi incep depresiile si un gol tot mai mare pe care nu il poate umple nimic. E o viata pe cat de plina, pe atat de goala.

Uita cumva ca ei sunt o unitate plamadita din trup, minte si suflet si ca implicit una e poarta catre cealalta. Una o coboara sau o ridica pe cealalta. 

Daca iti starnesc mintea, iti starnesc automat si trupul. Daca iti ating trupul, iti ating si sufletul prin emotii. Daca ne grabim, lasand impulsurile si tot felul de nevoi si frici sa ne conduca…riscam sa ne alteram unii pe altii atingandu-ne inainte de vreme. In mod clar, omul are nevoie de atingerea celuilalt. Dar atingerea la vreme nepotrivita nu face decat sa arunce omul in confuzie.

Nu putem lasa barbatul sau femeia sa conduca omul din noi. Omul trebuie sa conduca pentru ca lucrurile sa se aseze cat mai corect si mai armonios. Femeia (barbatul) din om trebuie descatusat(a) la timpul lui/ei. Ori cu cei mai multi oameni e tocmai invers: ii conduce animalul din ei si apoi isi prind urechile in ei insisi si in relatii in care n-aveau din start ce cauta, langa oameni complet nepotriviti, facand lucruri sau fiind in feluri pe care si ei le detesta.

Ori cand ai constiinta asta (tot de pe astfel de drumuri dobandita) si s-a insurubat in sistemul tau – nu mai intelegi de ce sa incerci ceva cu cineva care te atrage cand incercarea aia nu are niciun potential si e sortita sa se nasca si sa moara acolo, in pat, intre atingeri, in focul pasiunii, al atractiei. Doar pentru intensitate? Mai bine ma arunc in apa marii si imi epuizez acolo surplusul de energie. Creez ceva. Rezolv o problema. Alerg pana imi sar muschii de pe os. Pentru ce sa ma tulbur? Pentru ce sa ma slabesc? Pentru ce sa ma abat? Pentru ce sa ma incetinesc?

Te intrebi, sufletul tau se intreaba, care stie ca va fi atins prin poarta trupului: pentru ce sa fac asta? Pentru ce mai bine sa nu fac lucruri mai constructive, sa-mi conserv energia si s-o descatusez la un moment mai potrivit cu o persoana mai potrivita? Pentru ce sa ma risipesc? Si daca cumva risipindu-ma, nu-mi mai ajunge “combustibilul” sa ajung la destinatia mea? La ce e mai bun si mai potrivit pentru mine?

Fireste, sufletul e suflet. El intotdeauna trage in sus. De gatul lui sunt doua pietre de moara: trupul patimas si mintea inselatoare. Trupul ne imbranceste in tot felul de lucruri, mintea ofera motive: si ce sa fac? Sa nu mai fiu si eu om? Sa ratez un story unic cu un om la fel de unic? Pana la urma viata e scurta. Si daca stabilesti cu sinceritate si deschidere termenii din start, n-ai de ce sa te complici, n-au de ce lucrurile sa intre in taramul dramatismului…ba din contra, iti creezi o super amintire misto. N-ai nimic de pierdut. Ba dimpotriva, mai pui la colectia vietii un om misto la care intotdeauna te vei gandi frumos si cu drag. Ca un om matur si civilizat ce esti. Si bun, nu?

In realitate nu prea e asa. Omul crede ca isi poate controla emotiile, insa taramul emotiilor este un ghetus nesfarsit pe care omul isi rupe invariabil gatul. Isi lezeaza sufletul. Se prejudiciaza pe sine. Se marunteste.

In primul episod te chinui cu toate lucrurile astea. Iar daca te-ai straduit sa traiesti cat mai curat si daca faci si tu un compromis o data la o mie de ani, te tulburi. Te tulburi nu pentru ca e o drama pe undeva sau ai vreo durere, ci pentru ca te-ai indepartat de la calea ta, poate ai si marit distanta intre tine si persoana ta, oricare ar fi aia. Ti-ai zadarnicit efortul. Te mai tulburi pentru ca stiai clar din start ca asa va fi si totusi nu te-ai strunit.  Doar ai mai fost pe drumul ala si stii ce se gaseste acolo si ce rezulta de acolo. E si asta o forma a lacomiei.

Pentru ca suntem oameni, nu putem mare lucru la capitolul asta. Suntem slabi. Ne place cineva, ni se inmoaie genunchii si ni se pune o ceata pe ochi. Cu cat stam mai mult in jurul persoanei care ne place, cu atat o dorim mai mult, cu atat ne tulburam mai tare. Ori daca terenul nu e curat si pregatit ca cei doi oameni sa isi sadeasca semintele in el, deci daca e unul infertil…dupa ce a trecut primul moment – al focului pasiunii si oamenii si-au domolit foamea mintii si-a trupului, incep ciulinii sa rasara. Nu creste copacul ala frumos la care visai si sperai, creste un munte de boscheti. La ce te asteptai? Sa creasca din buruiana bonsai? 

Dai drumul energiei pasiunii in momentul gresit. In perioada cunoasterii. Multa lume crede ca numai daca face sex in timpul fazei de cunoastere are loc cunoasterea cu adevarat. Nu e complet gresit. Dar cred ca energia sexuala trebuie descatusata pe o fundatie puternica ca sa si implineasca. Altfel e doar slabiciune. Nu e forta. Altfel goleste, nu umple.

Ori iubirea nu poate fi o slabiciune. Nu poate consuma. Nu poate slei. Nu poate risipi. Nu poate genera goluri in suflete. Ceva ce este tot nu poate fi nimic sau gol. Ceva nu e in regula daca se intampla asta. Daca dupa ce fac sex cu o persoana cu care am o chimie exploziva, ma simt plin o saptamana si gol un an, ceva nu e deloc in regula. Ceva fac gresit. Daca mai pretind ca si iubesc persoana aia si ea pretinde ca ma iubeste si tot simt golul ala….clar ceva am abordat complet gresit. Cel mai probabil pe mine, din capul locului.

Iubirea nu se poate aseza pe o fundatie nepregatita sau neantregita. E ca si cand iti construiesti casa pe nisip sau doar pe un pilon. Se prabuseste peste tine si tu odata cu ea la prima adiere de vant.

In primul episod este vorba de-a te intregi. De-a muri tot ce nu este iubire in tine, de-a iti cunoaste bestia si-a o struni pentru ca sa poti renaste din iubire. Sa te conduca omul, nu femeia/barbatul care esti. Sa te conduca puterile tale, nu slabiciunile tale. Tot in primul episod incepi sa inveti cum sa-ti transformi slabiciunile in puteri. Si asta e o arta in care te desavarsesti o viata intreaga.

Ce sa dau daca nu sunt intreg? Daca eu cu mine nu sunt implinit si bine indiferent de orice si oricine este sau nu este in afara mea? Daca putinta de-a fi recunoscator si de-a ma bucura pentru ce este imi e intunecata de neputinta de-a ma intrista si-a suferi dupa ce nu este. Daca in esenta, neputinta mi-e constant mai mare decat putinta? Ce-as putea avea de oferit? As avea: nesigurante, depresii, frici, panici, tristeti, clatinari, dependente, slabiciuni, etc. As fi o povara pentru oricine. Nu as fi ceva ridicator si intaritor pentru celalalt, l-as cobora, l-as trage in jos. Nu as fi o sursa de inspiratie. De ce as chinui pe cineva cu toate astea? Daca pretind ca sunt un om bun, matur si civilizat….ce masura a bunatatii umane e asta in care il ingrop pe celalalt cu neputintele mele? In esenta i-as face rau pentru ca deja se chinuie cu propriile-i pietre de moara. Si el mi-ar face mie rau pentru ca deja ma chinui cu ale mele. Ne-am ingreuna, incetini unul pe celalalt. Poate chiar ne-am devia reciproc de la ceea ce este mai bun si mai potrivit pentru fiecare.

Nu stiu al doilea episod despre ce este vorba.

Dar inclin sa cred ca este vorba despre putinta de-a fi intens ca focul si inclinat cu toata iubirea din tine si care esti catre celalalt fara sa dai puterea ta celuilalt. Fara sa renunti la tine. Sa dai tot, pastrandu-te intreg. Un intreg care creste pe masura ce da. Un foc care scoate la suprafata ce-i mai bun si mai frumos intre doi oameni, nu care parjoleste. Un foc ca acela al unei rachete, care te ajuta sa zbori si pe tine si pe celalalt, nu ca unul care tasneste dintr-un vulcan.

Ei, cum faci asta? E greu ca naiba daca n-ai un core strong, daca nu ai o viziune clara despre viata si valori. Parerea mea este ca iti mai trebuie si credinta peste toate.

Trebuie doi de-un soi. Doi de-un fel.

Oamenilor le place puterea si stralucirea. Forta si frumusetea in orice forma a ei. Toata lumea vrea sa fie cu trofee, cu campioni, cu oameni frumosi. Nimeni nu vrea sa fie cu locul 2. Nici macar repetentii. 

In mod invariabil vor fi atrasi de forta ta pe masura ce ea creste. Se vor indragosti de personalitatea ta, de puterea ta interioara, de libertatea felului tau de-a fi, de banii tai, de situatia ta, de frumusetea ta fizica si vei auzi miliarde de “te iubesc-uri” si niciunul nu va avea putera sa te opreasca la omul ala. Pentru ca nimic din toate calitatile tale nu esti tu.

Toate cele de mai sus, intr-o clipa se pot risipi. Daca ai fost “iubit” pentru mintea ta si maine te loveste o dementa, ce mai ramane de iubit? Daca ai fost “iubit” pentru cat de competitiv si premiat esti si maine incepi sa pierzi pentru o vreme, ce mai ramane de iubit? Daca ai fost “iubit” pentru frumusetea ta si maine ai accident si ramai schilod si mutilat, ce mai ramane de iubit? Daca ai fost “iubit” pentru personalitatea ta si maine ramai paralizat si pentru 5 ani nu mai poti face nimic, decat sa te uiti intr-un tavan in timp ce-ti curg scuipati din gura…ce mai ramane de iubit? Daca ai fost “iubit” pentru situatia ta materiala si maine pierzi tot…ce mai ramane de iubit?

E firesc ca oamenii sa se atraga reciproc prin calitatile lor. Este carligul cu care ne agatam unii pe altii. Sunt magnetii din noi. Dar asta nu inseamna nimic. E doar un mers firesc al lucrurilor care nu trebuie privit cu prea mare patima si nici importanta. Admiri un om frumos, poate te si atrage un pic, zici bravo si mergi mai departe. Nu trebuie sa-l si consumi. Sau sa te consumi in el. Nu trebuie musai sa consumi tot ce misca si starneste ceva in tine. In fiinta umana, pentru ca e facuta din trup patimas, multe lucruri starnersc si infierbanta. Daca le iei pe toate in serios, ajungi sa te ratacesti sa nu mai stii nimic si sa nu mai intelegi nimic. In final sa nici nu mai poti nimic. Fiinta umana e in stare sa se infierbante si s-o ia pe langa ax si de la o inchipuire, atat de patimasa e.

Mai intai ar trebui sa ne iubim ca oameni. In faza cunoasterii a doi oameni despre asta ar trebui sa fie vorba. Restul cred ca se aseaza si curge natural.

Am ajuns la ideile astea si la felul asta de-a fi si de-a trai pentru ca am fost plina de greseli, de probleme de corectat, de gunoaie din mine de aruncat. Mi-a lipsit mult gratia din tehnica, desi poate in inima mea ea exista. Deseori am fost si grosolana. Inca mai sunt uneori. Si aspra. Si aspra mai sunt uneori. Si manioasa. Si nervoasa. Si rautacioasa. Si mandra. Si orgolioasa. Si extremista. M-am zdrobit de am vazut cai verzi si stele rosii pana m-am facut mai putin decat pulberea de pe varful unui pantof vechi aruncat.

In caz ca te-au revoltat unele idei de-ale mele, chill out. Sunt doar ale mele. Chiar daca am mai generalizat de dragul sublinierii unui punct de vedere sau am vorbit asa…ca si cand le-as stii eu pe toate. 

Toata lumea imi zice ca nimeni nu gandeste ca mine. Imi spun ca sunt naiva. “Come on, Georgia!” imi spun. Doar oameni care tin la mine mai sunt de acord cu mine uneori. Dar ei sunt subiectivi si nu stiu niciodata daca o fac pentru ca si ei cred la fel sau de dragul meu…sau doar pentru ca naivitatea mea ii ajuta si pe ei intr-ale lor. Sau poate toate amestecate. Habar nu am.

In sprijinul ideilor mele nu am mari dovezi si nici exemple. Insa nu am exemple nici dupa ce zice si face lumea. Asa ca imi urmez flow-ul meu. Poate ma insel fundamental. M-am mai inselat o data fundamental cand eram ceva mai lumeasca. Este greu sa te chinui asa cu buna stiinta. Ca un vampir a carui natura este sa bea sangele oamenilor ca sa poata supravietui si totusi prefera sa moara incet prin infometare. Sau ca un calugar care traieste intre oameni.

Greul pentru mine nu inseamna nefericire. Greu e doar greu si nimic mai mult. 

…iar atunci cand ma lasa puterile si mai cedez pe alocuri ca orice fiinta umana sortita esecului, ma chinui sa cedez cat mai inteligent cu putinta si la un om cat mai inteligent si misto cu putinta. Sa esuez cu succes.

Macar sa nu ma coste o prajitura buna cu ciocolata cat o portie de caviar.