in unele locuri dai peste tine


 

20130428_162032

Toata copilaria si adolescenta am fost parte din natura si ea a fost parte din mine, muntele si dealurile erau apele mele. Iubeam natura, dar nu constientizam cat de mult o iubesc.

Apoi a inceput viata pe cont propriu. Am ajuns in Bucuresti unde am ramas 15 ani, din 1997 cand am intrat la facultate si pana anul trecut.

In ultimii 2-3 ani, tot ducandu-ma mai des la mama care s-a mutat in natura dupa pensionare, am inceput sa o redescopar din nou si cu ocazia asta am gasit si bucatele din mine. De unele uitasem cu desavarsire. Altele credeam ca nici nu mai exista. Cu timpul, natura mi-a mai dezghetat inima care intre timp impietrise. Cel putin de jur imprejur. Uneori am impresia ca de tot.

Totusi, niciodata n-am avut senzatia de suprapunere a mea cu natura, asa cum aveam nevoie si asa cum am avut-o anul trecut in lava uscata de pe Teide.

Inainte, de cate ori ieseam in afara orasului, simteam nevoia ca tot din mine sa se regaseasca in natura, sa ma absoarba cu totul…pentru cateva minute sau o ora sau cat stateam acolo. Cel mai probabil tot din cauza mea nu imi reusea senzatia asta de constientizare, de conectare completa in timpul si locul in care eram. Tot timpul eram defazata si incompleta. Inclusiv aici, la mai joasa altitudine, cu toata intensitatea frumusetii si-a diversitatii ei, tot nu reuseam. Imi placea, ma relaxa, ma fascina, ma uimea, ma surprindea…dar nu ne suprapuneam perfect. Poate si stresul. Poate mai multe.

Anul trecut, ajunsa aici, intr-o buna zi m-am trezit sus pe vulcan. Am trecut de verde, am trecut de galben, am trecut de tufe si cactusi si pini tot mai dezbracati, am trecut de pietre de multe culori si ramasite de iarba … si intr-un final am intrat in niste nori, apoi intr-o zona crepusculara si apoi am ajuns fix pe luna. Intr-o mare de lava uscata, neagra si care scartia sub picioare ca un jaratec stins. Nici tipenie de fir de iarba si nimic. Sus era soarele cel mai puternic si mai luminos intalnit vreodata. De jur imprejur era lava uscata pana la negru. Mai jos era un ocean de nori. Si mai incolo gura vulcanului.

D-abia in locul ala am simtit in sfarsit ca sunt 100% sincronizata cu natura. Ca in sfarsit ne-am suprapus.

Atunci si acolo am dat peste mine toata. Care sunt. Care am devenit. Care am ramas. Nu stiu. Peste esentele mele. Fix in ziua aia si in locul ala si la ora aia. Departe tare de tara si de orice cunoscut, pe un vulcan viu care traieste pe o bucata de pamant plutitoare, in mijlocul unui ocean.