borne de hotar: cand a trebuit sa lupt ca sa-mi salvez viata


 

Un punct de cotitura este un moment in care o schimbare decisiva se intampla intr-o situatie, in special cu rezultate benefice. Sinonime ar fi: rascruce, moment critic, moment decisiv, moment al adevarului, criza, borna de hotar. Fiecare cuvant adanceste intelesul.

Mi-am facut recent harta punctelor de cotitura din viata mea si stau cu ea in fata de o gramada de saptamani, imi revin in memorie lucruri de care uitasem sau pe care n-am avut niciodata timp sa le desir, sa le procesez mai bine, prin care sa ma plimb cu “camera” prin tot felul de unghiuri. E o abordare care ma ajuta sa ma reconfigurez mai bine, sa ma asez eu in mine mai bine. Dar cel mai mult sa ma minunez, pentru ca in foarte multe ocazii nu stiu cum naiba am scapat sau cum m-am ridicat din knock out si am rasturnat totul invers.

Spiritul si intamplarile vietii mele intotdeauna m-au impins catre urmatorul tip de mentalitate: daca tot vrei sa-mi faci rau, macar sa-ti fie al dracului de greu.

Spun “intamplari” pentru ca nu intotdeauna am avut privilegiul de-a alege. Unele au fost date din exterior. Astfel, n-a existat nicio confruntare din care oponentii mei sa nu fi plecat din arena gafaind, raniti in lupta, marcati intr-un fel sau altul, indiferent pe ce palier s-a dus confruntarea.

Nu am atacat niciodata, dar am luptat in aparare cu tot ce-am fost, am avut si am putut.

Viata mea a fost plina de puncte de cotitura. La fiecare pas a fost o rascruce si a trebuit sa fac o alegere. Totul a fost decisiv, iar de fiecare data, atitudinea a facut diferenta intre viata si moarte, intre sanatate si boala, intre succes si esec…in final, intre a fi si a nu fi.

Daca a trebuit sa lupt pentru apararea vietii sau a integritatii mele, am luptat. N-am inchis ochii, n-am zis “lasa sa se duca” – pentru ca eu am avut parte de acel tip de experiente, in care daca nu reactionam, ma pierdeam, raul pleca cu mine cu tot. Nu mi-a fost ingaduita o astfel de abordare, chiar daca uneori mi-ar fi fost mai comod sa inchid ochii. Viata mea a fost sa fie de asa natura, incat din capul locului am fost aruncata in arena si in situatii extreme. A nu reactiona, a nu lupta nu au fost niciodata optiuni pentru mine.

Asa am realizat un lucru: ca desi fiecare alegere este decisiva, este decisiva doar pentru un moment pe axa timpului, pentru urmatorul moment, o alta alegere trebuie facuta. Este decisiva in sensul in care genereaza ireversibilitate din momentul in care e facuta, nu in sensul in care efectele ei sunt pe vecie si batute in cuie. In realitate alegem in fiecare secunda si prin fiecare alegere schimbam deznodamantul lucrurilor.

Astfel viata este de fapt o broderie si fiecare ochi din broderia aia este o alegere: de a fi, de a face, de a reface. Nu e prestabilit nimic. Schimbi tot cu fiecare pas pe care-l faci. Ajungi astfel la un tip de viata, pe care daca o expui in cuvinte, constati ca in spatele fiecarui cuvant exista o poveste in sine. Prin tot felul de alegeri, de cele mai multe ori am reusit sa schimb un aparent deznodamant, sa rastorn totul invers…fara sa am garantia ca voi si reusi, fara sa stiu nimic dinainte. Au fost si dati cand nu am mai putut face nimic pentru a schimba lucrurile si atunci mi-a fost pusa in fata oglinda propriei neputinte. Sau daca ceva, undeva s-a schimbat, eu n-am stiut si probabil nici nu voi sti.

Harta punctelor mele de cotitura din toata viata de pana acum e una intortocheata si aglomerata, pentru ca de multe ori toate planurile mele de viata au fost activate si in fiecare se intampla ceva. Nu imi inchipui viata altfel decat cu mine activata la toate palierele.

Azi mi-am adus aminte de cele din adolescenta. De acele tipuri de intamplari cand raul te invadeaza, cand nu alegi, cand tot ce poti alege este cum sa fii si cand de asta depinde daca traiesti sau mori, iar daca traiesti…cum vei trai dincolo de acest moment.

Adolescenta mea a avut 2 mari puncte de cotitura si au decis daca sa traiesc sau nu.

Ele au fost 2 tentative de viol, din ambele am scapat cu lupta corp la corp, pe viata si pe moarte. Nu am vazut chipul atacatorilor mei, unul m-a luat prin spate, celalalt purta o cagula neagra pe fata.

o speranta

Consider ca foarte mult a contribuit la supravietuirea mea faptul ca practicam arte martiale si ca invatata fiind cu batai crancene si de acasa si de la antrenamente, nu mi-a fost frica de bataie si frica in general. Eram invatata cu durerea si aveam deja un anumit tip de mentalitate si curaj. Intimidarile cu bataia si cu moartea ma lasau rece. Mai presus de tot, a fost Dumnezeu.

Fara a dezvolta, a fost asa:

Primul a fost scurt. M-a maturat efectiv de pe strada intr-o fractiune de secunda. Aveam 16 ani. Din lupta aia eu m-am ales cu pumn ca o ranga de fier in fata, buza si nasul sparte si a durat o vreme sa-si revina fata la normal. Am ramas cu o deviatie de sept care ulterior a dus la infectii in sinusuri, apoi la o punctie (cel mai dureros lucru pe care l-am experimentat vreodata, medical) si la un disconfort in respiratie. In prezent, el, atacatorul, ar trebui sa aiba pe o mana o cicatrice in locul in care i-am smuls carnea cu dintii si cu care se va ingropa. Daca n-a murit pana la ora asta.

Al doilea a fost lung. Departe de orice om care ar fi putut interveni pentru mine. Aveam 18 ani. Mi-am luat o bataie crancena si am ajuns acasa cu hainele ferfelita si plina de sange din cap si pana in picioare. Dar si el si-a luat la fel de mare bataie. Avea si un caine lup dresat pe care l-a amutit pe mine. Stiind de la antrenamente sa ne aparam de caini, l-am batut pana l-am amutit, nu si-a mai ascultat stapanul si n-a mai vrut sa ma atace.

Eu am ramas cu cicatricile pe picioare de la muscaturile de caine. El ar trebui sa aiba in prezent semne pe fata, de la o piatra cu care i-am spart capul: arcada sparta, nas si buza, poate si dinti cu care se va ingropa, ca si primul, daca inca mai traieste.

Daca in primul caz am scapat pentru ca m-am zbatut foarte tare dintr-o imobilizare totala si era langa bloc, s-au mai aprins lumini, am tipat si in final m-a lasat si a fugit, in al doilea caz m-a scapat Dumnezeu, personal.

In al doilea caz, el in final a fost mai puternic decat mine si episodul s-a terminat, dupa o lupta extenuanta, cu mine in genunchi si cu el tinandu-mi cutitul la gat. Eram lucida, calma, imi asteptam moartea, incercam sa ma pregatesc mental pentru momentul cand va trage lama pe gatul meu de la stanga la dreapta si pentru secundele cat va dura ca viata sa se scurga din mine prin moartea violenta de care voi avea parte. I-am spus cateva cuvinte, fiind inca totul reversibil si m-am rugat pentru prima oara in viata mea. La o vreme si-a retras cutitul si a plecat. Injurand si nu inainte sa mai loveasca o data.

Desi al doilea moment a fost infinit mai violent, in primul caz am simtit un diavol mult mai mare, ceva complet indracit, prin plamadeala, prin facere. O energie inforator de negativa si care mi-a dat cunoasterea adancimii a ceea ce inseamna cu adevarat lipsa de scrupule intr-un om si pe care nu il poti face sa ezite in a face rau rau, oricine ai fi si orice ai zice sau face. Tot primul caz, mi-a dat si cunoasterea a ceea ce inseamna sa fii perceput doar ca o bucata de carne.

Nicio lovitura din cel de-al doilea caz, nu am simtit-o atat de decisiva ca pumnul ala ca o ranga de fier din primul caz, cu o determinare si-o forta atat de clara de-a distruge fara a clipi.

Nu stiu cate victime au fost inainte si dupa mine sau daca politia a prins vreodata oamenii aia. Ce stiu, este ca eu n-am fost o victima. Maximul de trauma a fost bataia sora cu moartea. Nu viol si nu moarte. M-am luptat ca o dementa ca fie doar atat.

Ca adult, au mai existat inca 2 tentative, mai soft dar care m-au tensionat foarte mult in momentul intamplarii, in toaletele a doua cafenele din centre comerciale din Bucuresti cand s-a intrat peste mine. Avand deja un scaner viu in mine, am putut la timp sa simt unde si la cine nu e ceva in regula din multime.

Astfel am fost pregatita. Cand s-a intrat peste mine, eram imbracata si pe pozitie de aparare. Nu mai eram demult la nivelul de naivitate “mi se pare mie…sau mie nu mi se poata intampla”. Imi era 99% clar ce urmeaza sa se intample inca de cand m-am ridicat de la masa.

Unuia i-am infipt umbrela fix in cap. Altuia i-am invinetit fata cand am dat cu spitul in usa. Dezarmati din start printr-o “nebunie” mai mare ca a lor si la un moment la care nu se asteptau, n-au mai avut atata elan sa mai reactioneze si au fugit. In ambele cazuri clantele la usi erau stricate si usile nu se puteau inchide bine.

Am anuntat paza despre cazurile astea si conducerea cafenelelor ca sa-si intareasca cumva punctele astea slabe care puneau in pericol orice femeie. Nu stiu ce-au facut.

Am inteles insa cat de vulnerabil este totul in cele mai publice locuri si cate pericole exista.

Am inteles ca daca vad o clanta stricata la toaleta femeilor, cel mai probabil un astfel de om a stricat-o intentionat pentru a face drum lin nebuniei din capul lui. Faptul ca ea sta stricata cu zilele, este o chestiune de ignoranta si inconstienta din partea administratorilor locatiei. Fireste ca poate fi doar o intamplare, dar scenariul in care femeile fac zdrente o clanta doar asa de plictiseala sau ca s-a facut singura ferfelita de la prea multa folosinta…este cel mai improbabil.

De la aceste doua tentative in locuri publice, nu mai privesc cu aceeasi ochi niciodata o clanta stricata sau o gaura facuta in peretele de rigips sau plastic ce separa toaletele barbatilor de cele ale femeilor. Prefer locatiile unde toaletele nu sunt alaturate si consider o greseala fundamentala de arhitectura (viziune) si o neantelegere a naturii umane faptul ca ele se fac alaturate acolo unde sunt asa. La fel de fundamental gresit, consider deschiderea usii inspre interior si nu prin impingere, in exterior…mai ales in locurile izolate. Si pentru caz de incendiu, dar si pentru astfel de situatii in care scaparea iti este ingreunata.

In incheiere:

Nu iti garanteaza nimeni supravietuirea. Nu stii daca cineva exista dupa vreun colt sau pe un drum care sa duca la tine, care sa poata si sa aiba curaj sa intervina pentru tine. Esti singura cuc fata in fata cu un rau mult mai mare decat tine si decat puterea ta fizica, esti in fata unui rau care se intampla atunci, tie si numai tie, nu e un film, nu e un cosmar. E pe bune.

Nu imi pot imagina ce inseamna daca nu lupti pentru apararea integritatii tale si daca nici nu mori, daca atacatorului ii reuseste tentativa. Gradul ala de devastare, nu mi-l pot imagina, dar a fost atat de aproape de mine incat ma poate infiora numai gandul si stiu ca se poate ca oricat ai lupta sa nu poti zadarnici raul.

Eu am avut noroc. Am avut de infruntat doar un singur “om” in fiecare caz in parte. Dar daca ar fi fost doi sau mai multi, n-as fi avut nicio sansa. Si asa, sansele mele n-au mai stat de la un moment dat in putinta mea. Cand tot ce am fost si-am putut s-a terminat, a inceput Dumnezeu pentru mine.

Cu harta asta a punctelor de cotitura in fata ochilor si fara sa inteleg nici pana la ora asta din viata mea ce naiba rost am pe pamant, care mi-e menirea si de ce sunt inca in viata…imi este clar ca lumina zilei ce lupta crancena se da intre rau si bine pentru sufletul omului, ca viata este sfanta si ca facand pasi cu incredere si curaj, intr-o zi vor fi toate mai clare, mai bine si se vor aseza in fagasul lor.