rautatea: o afectiune greu de inteles


 

AFECȚIÚNE ~if.1) Atitudine de dragoste, prietenie și atașament față de cineva. 2) med. Alterare de natură organică sau funcțională a stării normale a unui organism (uman sau animal); boală; stare bolnavicioasa, maladie, stare patologica a unui organ.

Nu stiu despre mine daca sunt macar de nivel mediu, pe bucati si in ansamblu, dar pe undeva pe acolo tot oi fi…desi la cate miliarde suntem, e greu de spus. Nu e vorba de neancredere in sine, ci de faptul ca playing it low ma ajuta mai mult sa raman deschisa si sa invat din orice si de la oricine. E si o tehnica de autoeducatie, pentru ca sunt un om cu un orgoliu mare si asa ma ajut eu pe mine sa o las mai moale, constienta fiind de propria-mi micime pe pamant.

Dar parca nici proasta gramada nu sunt, asa cum ieri o fata de pe web a jignit ingrozitor – sub titlul de critica literara – un om pe care eu il citesc si admir foarte mult, un om care scrie si inca foarte bine, iar odata jignindu-l pe el, a jignit si toti cititorii lui, facandu-i sever retardati. Deci si pe mine.

A fost atacat atat de personal omul asta si atat de violent, incat numai citind ce-a scris fata aia despre el, am ajuns instant sub nivelul marii si m-am gandit cu inima stransa la ce-o fi simtit sau la ce-au simtit copiii lui adolescenti la o astfel de lectura.

Nu cred ca tara noastra si lumea sunt in halul in care sunt pentru ca suntem prosti. Ci pentru ca suntem rai. Tot mai rai. E plin ochi de oameni cu scoala, de intelectuali, de mari cititori si scriitori…si te intrebi la ce-o folosi atata scris si citit. Doar pentru consum? Am ajuns sa vorbim doar ca sa gaurim?

Desi mi-au ramas dintii strepeziti de la acest moment nefericit al fetei de pe web care a ales sa-si manifeste o zi proasta cu sinele scuipand pe altul…intamplarea asta mi-a adus aminte de cum vad oamenii “normali” sau ancorati intr-un mindset prestabilit de inaintasi sau de propriile viziuni batute in piroane, oamenii care totusi isi mai ingaduie sa zboare, sa experimenteze, sa se joace, sa fie ca sa fie bine.

Am trecut si eu prin asta chiar recent (si inca o data), la un nivel mai putin scuipacios, fiind evaluata de un HR international care cand a vazut la mine pe CV ca am o solutie castigatoare la o problema a unui grup bancar american, intitulata “Humanizing the Digital Costumer Experience. Humanizing Technology.”  – m-a intrebat cu o voce pitigaiata brusc si stransa de gat: ce mai e si asta? A sunat ca “mars de aici cu prostiile!”

Ca sa nu-l pun intr-o situatie si mai proasta, dandu-mi seama ca sunt evaluata de un om care nu intelege ce fac si foarte multe altele din cele care se intampla in lume la ora asta, dar care nici curiozitate n-are, singurul adevar corect fiind cel stiut de el, prin prisma experientei lui, laudabile de altfel, am incercat sa n-o iau personal, sa fiu friendly si un pic educativa in zona asta noua de cunoastere pentru el: banca iti va returna toate datele culese despre tine prin intermediul incasarilor, platilor si transferurilor de pe orice terminal (online banking, ATM, POS, etc), procesate si intr-o maniera care sa-ti arate cine esti si din perspectiva modului in care-ti cheltuiesti banii. Este un very personal coach assistant – bazat foarte mult si pe artificial intelligence (interactionezi cu el) si inca unul al dracului de atractiv conceptual vorbind, pentru ca humanizing technology inseamna next level in user experience and in banking operations in relatia cu clientii, in cazul asta. Apoi umanizarea tehnologiei este o mare provocare pentru toate organizatiile, profit sau non-profit, pe fondul epocii tehnologiei pentru ca ideea este ca oamenii sa poata utiliza tehnologia cat mai facil si constructiv pentru vietile lor, nu sa-si prinda urechile in ea.

Vorba profesorului nostru de engleza din liceu, cand ne asculta: ai tacut de nota 3, stai jos! Asa si evaluatorul meu: nu esti buna de nimic, next. Nimic nou. Sunt obisnuita sa fiu respinsa in continuu, atat de obisnuita incat am invatat sa ma distrez pe tema asta, cu fiecare noua incercare.

Revenind la caz…si la cum trebuie sa fie scriitorii si ce trebuie sa scrie ei.

Accidental, in urma unui concurs literar de proza scurta, povestea mea mica, dar evaluata de un juriu mare, a ajuns pe lista alesilor debutanti care urmeaza sa fie publicati intr-un volum colectiv la o editura mare de la noi. 

Au fost multi nemultumiti de jurizare. Normal. Unii, desi alesi, s-au retras in semn de protest. Scuipaciuni pe net, nervi, na…ego-uri. Poate indreptatite pe alocuri. Am pierdut si eu de multe ori si inteleg. Asa e la concursuri. Eu care n-aveam niciun orgoliu in materia asta si care doar ma jucasem o ora inainte de deadline din curiozitate si placere…m-am super bucurat ca m-am nimerit pe lista alesilor, chiar daca in prelungiri si nu din prima. Doina Rusti care a facut parte din juriu, a simtit nevoia sa scrie ceva despre jurizare ca sa raspunda nemultumirilor.

Mi-am dat seama cand am citit postarea ei ca desi mi-au ales povestea, nu le-a placut deloc ca tema si mod de abordare a relatiei personajelor, a iubirii dintre ele. Atat de tare nu le-a placut tema, incat a si tinut-o minte ca numar si a dat-o exemplu in articolul explicativ. Desi n-am vorbit cu pula, pizda si cacat, se pare ca abordarea kinky-innocent intre doi oameni care formeaza un cuplu misto, nu place lumii.

Prietenii mei scriitori pe bune si care ma mai si corecteaza la gramatica cand ii loveste mila de mine sau de ochisorii lor, mi-au dat mesaje private si faceau caterinca de mine cand au citit nota explicativa: No.38 porno kind of love.  Io le ziceam: lasa mai, ca daca e fresh e bine, daca puțea era o problema. 

Ideea de-a reda iubirea prin prima atractiei si-a piperului dintre doi oameni care se iubesc de n-au aer, fara metafore in plus – metafora fiind ei insisi…nu place lumii. Ori mie ideea asta de-a metaforiza chimia dintre doi indragostiti ca sa pun in evidenta iubirea si de-a o zaharisi aiurea sau dimpotriva de-a aborda iubirea improscand-o cu cacat, pule si pize care brusc devin chestii ingeresti si de mare valoare sub impactul iubirii…imi inspira multa gelatina si lipsa de nerv. Trebuie sa fii un scriitor cu adevarat bun ca sa nu transpire gelatina prin spatele cuvintelor. Ori nefiind cazul meu, m-am folosit de elementele la care sunt un pic mai buna si-am facut un fusion.

Desi nu le-a placut tema, le-a placut stilul si tehnica, le-a mai placut prospetimea. Au gasit-o originala si ca a transmis ceva, au zis ca despre asta e vorba in propozitie si au pus-o pe lista suplimentara. Juriul. Daca erau fixisti si ramaneau la numarul initial de povestiri, nu ajungeam pe nicio lista. Deci a fost cu noroc.

Nu a scuipat nimeni pe mine si nici pe povestea mea, nu s-au cramponat de idei fixe si mi-au lasat povestea sa zboare. Fara emotii, fara nervi. La rece. Cum e normal sa fie o critica.

Din perspectiva mentalitatilor, genul asta de idee fixa, de minte inchisa – ca omul e scriitor doar daca scrie povesti despre altii si inventeaza personaje si numai daca o face asa sau asa, ignorandu-i tehnica si alte elemente de inovatie care in mod evident il pun pe lista oamenilor talentati intr-ale condeiului si pe lista scriitorilor iubiti de public, mi-a adus aminte prin ricoseu de cazul Brancusi vs S.U.A cand Brancusi a dat in judecata SUA si a castigat. Omul, deja recunoscut international la vremea respectiva, avea expozitie la New York si lucrarile lui trebuiau vamuite, fiind arta nu trebuiau taxate conform legii americane de atunci. “Obiectul ciudat” pe care scria “Pasarea in spatiu” nu a fost recunoscut de catre vamesi ca fiind obiect de arta astfel incat sa poata trece netaxat si l-au incadrat la “ustensile de bucatarie si echipament spitalicesc”.

In calitate de autor debutant accidental, printre altele pe care am apucat sa le fac in viata asta, nu pot ramane neutra fata de rautate, in cazul asta a unui scriitor – cel putin pentru faptul ca o editura a vrut sa-l publice, care da sfaturi inveninate autorilor debutanti si cititorilor altui scriitor. Adica si mie.

…drept urmare, pot articula, incoerent ce-i drept…cate ceva despre cunoasterea mea privind rautatea.

Incoerent, pentru ca rautatea e ca un tren care calca peste tine…e traumatizanta, te lasa si cu handicapuri daca iti e livrata in supradoza. Chiar daca devii expert in gestionarea rautatii si-a evitarii ei si-ai reusit performanta sa nu te inraiesti, chiar daca ai iertat, chiar daca te-ai dus mai departe – asta nu anuleaza ranile adanci atunci cand ti-a fost predata lectia “Cunoasterea raului”. Vorbesc in(tr-o) cunostinta de cauza pe care as schimba-o oricand cu o alta forma si cale a cunoasterii. O cunoastere care pentru o vreme m-a facut sa ma indoiesc de mine si de sanatatea sufletului, a inimii si-a mintii mele. Iar asta este ceva ingrozitor. Cine nu stie, sa nici nu-i fie dat sa afle.

Rautatea traita, pe mine m-a amutit. Prin insasi gratuitatea ei. Oricat de bine si de neutru as incerca eu sa o expun uneori, tot suna ca o judecata. M-a afectat atat de nasol incat doar cand deschid gura sa zic ceva de ea – macar ca sa-l fac pe altul sa se simta mai bine sau mai bine inteles, ma balbai si devin incoerenta. Si cu toate astea, am vazut si mai rau. In razboaie (din ce mi-au povestit oameni care le-au trait si le traiesc) si in filme.

Rautatea nu este o neputinta. In cazul rautatii, neputinta este un efect al rautatii si nu o cauza.

Daca ai putere sa mutilezi sau sa frustrezi pe cineva cu un cuvant sau cu un gest – in loc sa folosesti altfel surplusul ala de energie (sa vezi un film, sa citesti o carte, sa pictezi, sa alergi, sa te culci, orice constructiv sau macar neutru)…atunci ai putere…ca daca n-ai avea, n-ai avea ce sa manifesti, dar alegi constient sa o folosesti exact asa, facand altuia rau, stricandu-i ziua, ranindu-l si prin el ranindu-i si copiii si fratii si parintii si prietenii, batjocorindu-l.

Rautatea este o alegere. Si tocmai pentru asta, este ingrozitor de greu de inteles. Odata aleasa, ea devine o maladie a sufletului, il imbolnaveste pur si simplu. Iar cand sufletul se imbolnaveste, se imbolnaveste si mintea si trupul si gandul si cuvantul si tot.

Cand pe sora-mea (mai mica un pic) o mai apuca nervii pe cruzimea unora si altora care mai arunca cate-o galeata de scuipat sau venin pe noi si ii vine sa-i ureze doar de “bine”, o opresc repede inainte sa se porneasca si ii zic: lasa draga, toata rautatea lor sa devina succesul si binele nostru! Alteori ma opreste ea pe mine. Ne dezamorsam instant, radem si ne vedem de treburile noastre.

Daca nu fac asa si o secunda imi las supararea sa-mi zboare din haturi, fie printr-un singur gand sau cuvant, ma contamineaza si pe mine instant si ma face sa devin invartosata si apriga. Ma strica. Alunec si apoi trebuie sa o iau iar de la capat. E epuizant. Dar mai mult decat atat, ma micsoreaza si imi zadarniceste eforturile cu sinele.

Omul pe care-l citesc zilnic cu drag si curiozitate, a carui carte am cumparat-o si-am citit-o exact cum a fost ea scrisa, cu inima deschisa – se numeste Petronela Rotar, iar cartea ei de debut se numeste “O sa ma stii de undeva”. Are si un blog: acestblogdenervi.ro. Are succes, se vede din tot ce face si cum face ca munceste de-i sar capacele pentru succesul ei, e iubita de public si intamplarea face sa fie si foarte magnetica ca om si ca femeie, deci lumea s-o placa cu totul.

Mie-mi place foarte mult tehnica ei si o consider atat de generoasa si cu atat de mult potential, incat sunt sigura ca si daca ar scrie etichete de pus pe borcanele de muraturi ar face o arta din scrierea etichetelor si-ar face sa explodeze vanzarea muraturilor la borcan. Pe zona semnelor de punctuatie, m-a fascinat prin modul cum le-a facut o poveste in sine, cum le-a dat o alta dimensiune. E foarte creativa si deschisa, foarte elastica si transmite, atinge omul, ii da ceva, ii ofera – iar despre asta e vorba in propozitie, indiferent ce scrie, cum scrie si despre ce scrie cineva. E foarte greu sa scrii de tine, fara sa fii egoist, ba mai mult sa faci si oamenii sa te iubeasca si sa mai faci si literatura cu chestia asta. A fost un debut foarte indraznet si neconventional – iar dovada ca oamenii nu sunt atat de idioti este ca i-a si reusit cu succes. 

Nu m-a durut pe mine, ca cititor al ei, ca am fost jignita si facuta retardata sever, ci m-a durut nedreptatea abordarii. Nu prin faptul ca a fost una negativa – e firesc sa fie si critici negative, peste tot sunt si pot fi foarte constructive daca sunt corect comunicate, ci prin faptul ca fata de pe web s-a folosit de critica pentru a o ataca personal intr-un mod ingrozitor de veninos, transformand instrumentul critica din zona literara in instrument al rautatii in zona umana. Iar cand a facut asta, nu a trosnit-o doar pe ea, ci si pe copiii ei adolescenti care sigur au citit materialul si pe mii de alti oameni care citesc omul asta cu mare drag si placere zi de zi. Iar asta nu e doar nedrept, ci si profund nefiresc si neprofesional.