International. Leadership si birocratie: decizie HR, la ei. O noua incercare si o noua eroare, la mine.


 

Eu si Edison cu milionul lui de incercari ca sa-i iasa becul. Nu mai tin minte daca stia ca urmeaza sa-i iasa un bec sau nici el nu stia ce urmeaza sa-i iasa si cum va arata.

Acum cand scriu e 5.30 dimineata aici. In tara e 7.30. Am geamurile deschise larg, ca de fiecare data. E o liniste de care sunt dependenta. Singura in care ma adun cel mai bine. In nicio alta liniste de la nicio alta ora nu imi e mai bine ca in linistea de la orele astea.

In ultimele doua luni am fost prinsa intr-un proces de recrutare de-o birocratie greu de articulat, ba chiar inutil sa si pomenesc de ea.

Am fost la un milimetru a ajung in criza umanitara a refugiatilor sirieni, in Liban, la un ONG international cu sediul la Paris – axat pe operatiuni de emergency response pentru a restabili destinul populatiilor afectate de calamitati naturale si razboaie (conflicte economice, daca ne punem manusi).

Jobul presupunea conducerea celei mai mare baze de refugiati a organizatiei din nordul Libanului. Un job de conducere, strategic – baza deserveste intreaga zona de nord, Akkar.

Pentru ca misiunea acolo este foarte dificila si neconventionala, sefii misiunii de acolo au inceput sa caute profesionisti cu un alt tip de background pe operatiuni si leadership, cu o alta combinatie de skill-uri decat cea “birocratica” / standard – ca sa faca fata cerintelor jobului, fisa postului fiind o mica nuvela (nimic nefiresc pentru o astfel de pozitie).

Astfel, printr-un oarecare context, am dat unii de altii, ne-am placut de la prima vedere, ei cautau un om potrivit, eu cautam o cale potrivita, am empatizat unii cu altii, am considerat ca ne potrivim unii cu altii si astfel am decis sa imi depun aplicatia.

Am avut recomandarea scrisa a sefului misiunii din Liban si-a persoanei urmatoare in rang din organizatie (responsabila cu programele), respectiv liderii biroului de coordonare din Beirut, dar HR-ul de la birou, de pe scaun din Paris a zis: nu. Nu – o data. Nu – de doua ori. Adjudecat.

Initial, HR-ul nici nu s-a uitat pe aplicatie si m-a respins din start fara interviu din cauza profilului meu neconventional (tipic pentru HR din organizatii, mai putin tipic in ultima vreme pentru firmele independente de recrutare si head hunteri). 

Apoi cand nimeni nu s-a potrivit pe job si cu viziunile liderilor misiunii din teren si au terminat cu interviurile, au pus aplicatia mea inapoi pe masa si m-au bagat la loc in carti. Am tinut o sarja de interviuri cu liderii si cu HR-ul. Am trecut rand pe rand de fiecare lider in parte si la HR s-a taiat craca. Am ajuns in finala si acolo HR a ales aplicatia conventionala, din sistem. Singurul criteriu care ne-a departajat a fost ca avea mai multa experienta umanitara. Just. Dar nu asta era ideea principala. Nimic nou. Previzibil.

Ne-am frustrat toti. Ne-am multumit pentru oportunitate. End of story.

O poveste care a durat 80 de zile si care m-a trecut prin multe ape, stari si temperaturi. Recrutarea pe pozitii executive nu e una foarte usoara, iar un profil neconventional ca al meu trece prin incercarile si provocarile cele mai grele. Extrem de multa rezistenta la nou, extrem de multa birocratie.

Ce m-a uimit sau mai bine zis, uluit la incercarea de data asta – a fost trecerea HRului din sediul central peste nevoile si cerintele liderilor din teren. Mai ales ca toti ocupantii jobului de pana acum, tot din sistem preluati si tot conventionali, au avut rezultate sub asteptari si s-au burn out unul dupa altul in mai putin de 6 luni cat e minimul de mandat – unul din motivele pentru care s-a si ajuns la un profil ca al meu. Deci era evident ca lucrurile trebuie abordate si altfel, cu atat mai mult cu cat discutam de o criza umanitara de proportii, iar situatia este extrem de delicata in aceasta problema la ora actuala, cu toate bazele de refugiati din regiune, nu doar din Liban.

Prietenii (romani si straini care stiau de aplicatia mea aici) si familia s-au bucurat ca nu am luat jobul pentru ca este cu grad mare de risc, iar in Liban lucrurile arata foarte rau in ultimul timp, foarte rau in mod accelerat.

Eu nici nu m-am bucurat, nici nu m-am intristat. Privesc lucrurile astea cu foarte mare pragmatism. Era bine sa fie – ca sa schimb macazul si sa imi continui evolutia, tinand cont de background-ul meu. Poate nu era bine, avand in vedere conditiile grele de munca si gradul ridicat de risc. Nu stiu. Idealismul meu e de-un fel mai brut, mai concentrat pe operatiuni, de un alt fel decat cel intalnit la profilul clasic de activist sau jurnalist-activist – chiar daca in esenta si in final ajungem pe aceleasi pagini, folosim instrumente complementare. Eu vin de pe o alta carare si e firesc sa fie asa.

Stiu extrem de bine cat de birocratice sunt sistemele si procedurile din organizatii, indiferent ca sunt profit sau non-profit si nu ma mira nimic. Sunt mecanisme foarte greu de escaladat si penetrat daca nu esti deja batran in sistem. Constat insa ca realitatea a devenit si mai dura. Atata tot.

Cam asta la tura asta. Mai vedem. Momentan nu mai am nicio idee in zona asta. Revin.