de acum: despre așteptare


 

de acum

Sunt intinsa ca arcul zilele astea. Profesional. Ca life continuity. O mana invizibila ma intinde ca pe un arc de ceva vreme si la fiecare prag ma intreb daca nu care cumva fix acum voi pocni ireversibil din toti rarunchii.

Presiunea e fantastic de mare, ca niciodata, e la un nivel nou si necunoscut pana acum, marcata de o asteptare vie si lucratoare care ma scoate din minti si pe care o simt ca un cuptor care ma arde pe toate partile…dar nu am putut sa nu ma intreb din cand in cand, daca nu care cumva cineva a uitat focul aprins si pe mine inauntru.

Fix cand m-am intrebat chestia asta, mi s-a aratat ca nu….si ca in timpul unei asteptari nu e vorba doar despre obiectul asteptarii cu pricina, ci si de alte inertii din povesti in care ai mai fost, care au rotatiile lor si care se intampla si ele intre timp.

Exista deci un mecanism, dincolo de intelegerea noastra si in mod cat se poate de evident, asteptarea este ea in sine o experienta si o aventura in sine, in care se intampla tot felul de lucruri, in care exista un sens pentru care esti unde esti asa cum esti si pentru care unele lucruri se intarzie. De fapt nu se intarzie nimic, ci este timpul in care fiecare rotita mica isi termina rotatia si fiecare fir de praf se fixeaza la locul lui, la noul lui loc, in noua lui chimie dupa ce tu ai trecut prin el si el prin tine. Percepi ca fiind intarziere pentru ca nu esti inca desavarsit in rabdare, pentru ca numai cand auzi de cuvantul rabdare iti vine sa fugi tipand.

Tu nu esti doar tu – partea vazuta si cuprinsa, ci si partea nevazuta si necuprinsa. Esti si in tot ce ai atins, in fiecare cuvant pe care l-ai spus, in fiecare om pe care l-ai privit si cu care ai interactionat, in fiecare gand pe care l-ai lasat sa zboare din tine, in fiecare lucru pe care l-ai miscat de la locul lui, in fiecare lucru facut si in fiecare lucru pe care il puteai face si nu l-ai facut.

Iar pe muchia muchiei, cand vine vremea asteptarii, asteptarea aia nu se rezuma doar la tine vazut si cuprins, ci si la tine nevazut si necuprins care esti. Deci asteptarea este un mecanism care se misca simultan in mai multe dimensiuni deodata, in fiecare dimensiune intr-un alt ritm si timp si la un moment dat se ajunge si la partea tangibila, vazuta si stiuta….la tine care te invarti de colo-colo ca un leu in cusca, care esti intins ca arcul si care iti astepti urmarea pe care o decid si altii dupa ce tu ti-ai jucat toate cartile din momentul asta. Tu ai mutat si acum e randul celorlalti sa mute. Miza este mare, presiunea pe masura. Nu mai joci demult in liga mica si asta e, totul are pretul sau. Platesti, nu cracnesti si cu timpul te inveti sa nici nu te mai mahnesti.

Intre timp te mai duci la plaja, mai faci o baie, mai culegi niste pietricele nemaivazute pana atunci, lasi soarele sa se insamanteze in tine, te bucuri de toata maretia si frumusetea din jurul tau, citesti, asculti muzica, mai scrii la filmele din capul tau, mai rezolvi o problema, mai lucrezi…faci ce poti, asa…din pozitia asta de arc intins. Iti vine cam peste mana, dar impingi si tu cat poti. Cand poti, cand nu poti, asta e…te mai lovesti inca o data de propria-ti neputinta. Te mai smeresti inca un pic. Nu te gandesti nicio secunda daca nu ies bine lucrurile, pentru ca te ia ameteala aia mare si risti sa te prabusesti in ditamai depresia. Iar daca chiar nu vor iesi bine, risti sa nu te poti reseta indeajuns de repede. Nu. Ramai pe neutru si te rogi, tot din pozitia de arc intins…greu si asta de multe ori, caci esti la stadiul in care doar induri si indurarea in sine e propria ta rugaciune de care mai esti in stare.

Asteptarea asta e o experienta fantastica in ciuda faptului ca este ca naiba de chinuitoare, pentru ca iti da o informatie despre propria ta inertie, despre propriul tau potential, despre cat si cum esti – pe care nu ti-o da la modul asta nimic altceva. Te reaseaza in tine si te reaseaza si in toti din viata ta din toate timpurile, dar si pe ei in tine. Face multa curatenie si lumina. E foarte intaritoare, paradoxal…pentru ca te si sleieste in acelasi timp. Scoate untul din tine prin cat de multe nivele are. Te invata cand sa faci pasi, cand sa te opresti, cand sa faci cate un pas lateral sau inapoi… si cate si mai cate. E si o tehnica in sine.

Iti atingi limitele, senzatia e cat se poate de materiala, e ca si cand faci bungee-jumping in propriul sine…din cand in cand mai dai cu capul si de cate o limita, impactul iti inmoaie oasele pentru moment, dupa care operezi o mica repozitionare si plonjezi inapoi. Inapoi catre un punct nou de echilibru, un echilibru mobil, foarte schimbator si miscator.

Cu cat o imbratisezi mai mult si te deschizi in fata ei, cu cat o lasi sa te invete, cu atat scoti ce-i mai bun din ea, din tine si implicit din tot ce atingi. Te deschide foarte mult daca ii ingadui si daca nu opui rezistenta necunoscutului care ea insasi este. 

De fapt rezistenta este cea care chinuie, nu procesul asteptarii in sine.

Acum ca m-am prins – chiar daca un pic mai tarziu, ce-i drept, imi vine sa astept cat mai mult ca sa invat cat mai mult. Totusi, nu sunt sigura de treaba asta. Nu e ceva care sa-ti doresti de buna voie si nesilit. Dar zic ca poti ajunge sa te indragostesti de asteptare prin cat de ofertanta si diversa este, de fapt…in ciuda tuturor aparentelor. Desi totul pare static, in realitate, in spatele acestui static, se invart milioane de lucruri in toata reteaua de intamplari si oameni in care ai existat, despre ale carei dimensiuni si impact, in realitate tu n-ai nici cel mai mic habar. 

Iar asta este cat se poate de fascinant, in putinele momente cand poti vedea si constientiza treaba asta.