copilarie spartana si partea buna a autodistrugerii


 

Fac parte din generatia care a crescut in familii violente. Nu toti, dar multi din generatia mea s-au confruntat cu violenta in familie. A fost si comunismul la mijloc, familia mea pe linia tatei a fost familie de mosieri bogati care munceau pana le sarea carnea de pe oase pentru tot ce aveau si care generau prosperitate in jurul lor. Oameni cu vederi politice de dreapta si regaliste pe alocuri, care nu asteptau nimic de la nimeni, care nu se smiorcaiau si care faceau ce aveau de facut, de la munca grea in terenul lor si pana la implicarea in comunitate si politica.

(Mama inclina mai mult spre stanga. Eu inclin catre centru-dreapta, desi nu ma intereseaza politica ca implicare directa, dar ma preocupa. Ma refer la adevaratele esente de centru si de dreapta, in nici un caz la ce se intampla acum in lume si in Romania. Singura politica pe care o fac e politica cu mine, faptele mele de om si munca mea.)

Nu au fost insa pregatiti emotional si mental pentru praduire si nedreptate. Cand comunistii au dat iama peste ei si le-au luat tot cu japca iar apoi i-au chinuit si haituit o viata intreaga, frustrarile s-au acumulat si au devenit foarte duri. Nu au atentat niciodata la ceva-ul altora, dar in aparare sa te fereasca sfantul. Bunatatea si prostia erau notiuni foarte clare pentru ei si nu se confundau, drept urmare nu s-au lasat niciodata jucati in picioare de nimeni.  

Asa ca pe linie spirituala a inceput o leapsa a unui rau care devenea tot mai mare de la generatie la generatie si care pe noi a pus o presiune fantastica ca adulti. Desi ca personalitati erau fermecatori, cu un umor extraordinar, cu talente dintre cele mai variate… ca suflete erau dintre cele mai chinuite, au facut implozie pur si simplu, iar noi am fost victimele colaterale.

Lumea e rea, umbla multe curve pe pamantul asta, viata e dura…trebuie sa puteti supravietui” si drept consecinta am fost antrenata pentru supravietuire de catre tata care era de o violenta iesita din comun, fara a avea vreo problema cu alcoolul sau alte substante. 

Apoi nu suportau slabiciunea, nici a lor, nici a copiilor si nici a altora. Cel putin pe tata, slabiciunea in orice forma a ei, il scotea efectiv din minti. Exact cum spartanii isi omorau copiii cu probleme si ii pastrau pe aia sanatosi care puteau face fata razboaielor…asa era si el.

Viata tatei s-a impartit in doua: pana la 40 de ani cand a trait in lume si cand a depasit orice granite ale violentei, cu mine in particular si intre 40 si 58 cand a iesit din lume si a revenit la radacini, a recuperat averea familiei, a avut grija de bunica si s-a imblanzit…sfarsind prin a avea o relatie foarte frumoasa impreuna, desi parca a plecat prea repede dincolo. 

De la violenta de care am avut parte de la el, ceva se intamplase cu mine si am ajuns pe la 6-7 ani sa am episoade de paralizie in corp, sa nu ma pot misca sau atunci cand ma miscam sa nu ma pot tine pe picioare, sa nu pot tine lucruri in mana si tot asa. Era o moleseala sora cu legumizarea, dar era una foarte dureroasa pentru ca aveam dureri si in oase si in muschi, iar in zilele alea nu puteam vorbi, nu puteam merge la scoala si nu puteam face nimic.

Apoi faceam pe mine iar episodul asta s-a oprit imediat dupa divortul parintilor cand el a plecat din casa. Ma tineau numai prin spitale, ma ciuruiau cu penicilina, iar tata exasperat de neputintele astea ale mele ajunsese sa scoata usa de la camera din balamale, sa ma culce pe ea si sa ma scoale in forta de mai multe ori pe noapte, pentru ca aveam un somn frate cu coma, puteam sa dorm si pe pietre si nu ma trezeam decat atunci cand ma trezeam.

Teroarea in care traiam si violenta fara pauze de care aveam parte minut de minut, din fasa si pana la 10-11 ani cand a avut loc divortul…ma afectase la un nivel cat se poate de profund. Atat de profund incat totul din mine se redusese la instinctele de supravietuire si ajunsesem deja, inca de la varsta aia sa ma gandesc la omor ca sa scap si sa salvez familia. Eram constienta inca de pe atunci ca asa ceva m-ar arunca direct la scoala de corectie, mai aveam un prieten la scoala, copil cu probleme – care ajunsese deja acolo, dar nu mai imi pasa. In ultima secunda, Dumnezeu a facut sa nu se treaca si granita asta si a dezamorsat bomba asta cu ceas prin divort, un divort cerut de el, transat rapid si in urma caruia s-a terminat infernul ala cu viteza luminii.

Din paraliziile alea care devenisera tot mai dese, tot el m-a scos. M-a batut pana am putut umbla la loc. Era turbat, fara ca asta sa fie o metafora. Dar aruncandu-ma in extremele astea, cumva paradoxal, cui pe cui a scos si sistemul meu nervos s-a resetat…astfel am revenit la normalitate.

Ulterior am facut si sport de performanta (arte martiale) si eram intotdeauna pe culmi. Tot datorita lui – care zicea ca el creste un campion, iar alte locuri in fara de primul loc sunt pentru cei slabi de inger. Artele martiale mi-au canalizat toata energia negativa si agresivitatea intr-o directie constructiva si m-au vindecat in buna parte, ba mai mult mi-au oferit un mindset conform caruia nimic absolut nu e imposibil si de neatins, ajutandu-ma sa functionez la parametri de echilibru ca tanar adult, iar ulterior m-au facut un profesionist extrem de competitiv si performant.

In privinta cititului si a scolii, tata era de-o severitate extrema si profund obsedat de istorie si de matematica – zonele unde excela. Provenind dintr-o familie haituita de comunisti, el n-a putut avea acces la educatie superioara si asta il frustrase destul de mult pentru ca l-a si limitat mult…la ce potential avea. Drept urmare citise pereti intregi de biblioteci, de acasa, de la scoala satului unde crescuse, de la bilbioteca locala si in principiu de peste tot. Imi zicea mereu ca macar cat a citit el sa citesc si eu iar daca din istorie nu retin nimic, macar spiritul marilor nostri conducatori si voievozi sa-mi ramana in cap.

Privind temele pentru scoala, nu-l interesa nimic decat sa fie impecabil facute si ma controla prin sondaj cand mi-era lumea mai draga, in principal seara tarziu cand ma pregateam de culcare…si eram dezarmata total. Luam batai crancene pentru scris urat, stersaturi si greseli si intrebarea principala era “Ce pazesti cand te duci la scoala? Daca nu iti place scoala, iti arat eu cum e la coada vacii si la camp!”.

La istorie, indiferent de lectia la care eram, ma intreba daca sunt pregatita. Eu ziceam mereu ca sunt si ma lua la ascultat. Nu ma intreba nimic din lectia prezenta si zicea ca daca am ajuns pana aici, inseamna ca stiu tot din urma. Asa ca prima intrebare era intotdeauna “Ia zi tu draguta, care sunt izvoarele istoriei si cum se clasifica ele!”

Memoria niciodata n-a fost punctul meu forte, asa ca le brambuream. In unele seri scapam, pentru ca nu avea chef de efort cu bataia….dar, trecea numarul de curele de primit la “restante” iar apoi ma intreba ziua in care vreau sa platesc restantele. Ma gandeam la o zi oarecare, o spuneam, el o nota si in ziua aia plateam “nestiinta, lenea si nerecunostinta pentru sansa pe care o am de-a face scoala”. Nu scapam niciodata.

Avand o memorie complet varza, am distrus mobila. Pentru mine mobila era tabla de la clasa si scriam pe ea cu creta de toate culorile la toate materiile si vorbeam tare, recitam poezii sau ma ascultam singura. Trebuia sa pot vizualiza in ansamblu ca sa pot tine minte si procesa bine. Apoi am luat bataie pentru ca am distrus mobila, dar macar am putut sa o folosesc in continuare.

Cand la scoala se faceau cercuri de matematica, limba romana, engleza, fizica si chimie (ore suplimentare sau pregatitoare pentru olimpiade) si nu ma duceam si afla de la alti parinti ai caror copii se duceau…iar imi luam bataie sora cu moartea “Pai profesorii aia in loc sa mearga acasa la copiii lor stau la scoala sa faca ore suplimentare pentru prosti si voi prostii nu va duceti? Cine esti tu ca sa-ti permiti sa nu te duci si sa nu respecti munca profesorului? Mars la cerc. Si mars la Olimpiada! Nu ma faci tu pe mine de rusine la nimeni!” Asa am ajuns sa ma duc la toate cercurile si la unele olimpiade unde ma calificam de fiecare data pentru nivelul urmator, insa unde n-am prea excelat.

Eram peste medie, dar nu eram printre primii olimpici. Eram doar printre olimpici. Motivul pentru care lectiile mele de vacanta, pe care o petreceam intotdeauna la tara, erau marcate de mii de probleme de rezolvat la matematica si de saci plini de carti pentru lectura suplimentara. “Sac” nu e o metafora, aveam sac la propriu din panza maronie galbejie, d-ala de grîu …era sacul meu cu lectii pentru vacanta. Pe langa el nu aveam decat o plasa mica cu strictul necesar de imbracat pentru lunile de vara la tara – unde nu ma duceam la maritat ca sa fie nevoie sa-mi iau hainele bune la mine. La sfarsitul verii ma asculta. Cum memoria mea nu ma ajuta deloc, ii puteam spune despre ce a fost vorba in fiecare carte (dupa ce ii vedeam copertile, pentru ca uitam si numele cartilor) si ce am inteles, dar nu si numele autorilor, personajelor, oraselor, ani, etc. Alte batai, alte distractii.

La matematica veneam la verificare cu un sac de caiete pe care lucrasem probleme si exercitii si le verifica prin sondaj. Mi-a intrat foarte greu matematica in cap si eram foarte neatenta, motiv pentru care de la un plus sau minus balmasit greseam cate o problema intreaga. Mama (care nu avea nicio treaba cu matematica) ii zicea ca asta e, nu ma duce capul si ca seman cu ea, ori pentru el nu exista o asemenea varianta iar compromisul facut la aceasta materie a fost ca n-are pretentii de olimpiada de la mine, dar sa ma numar printre fruntasi si sa fiu peste nota 8. Si m-a scos de 8, iar pe alocuri si 10 la matematica. La liceu cu greu am ajuns la 8, iar la facultate m-am impotmolit de tot…unde matematica de acolo nu semana cu nimic din ce stiam eu despre matematica.

M-a dat si la sah si la jocul de strategie Go ca sa nu mor chiar proasta total.

Insa nu a uitat de coada vacii si de muncile campului. Tata se tinea de cuvant.

Asa ca trei luni de vacanta de vara pe an, toata copilaria am fost prizoniera la munca. De la muncile usoare din curtea lor mare: cules saci de buruieni, taiat frunze pentru pasari, carat galetile de mancare la cireada de porci din grajd, greblat…pana la muncile mari.

Tata era un om al banilor, nu suporta saracia si nici sa umble “carpit in cur” sau cu “buzunarele pe afara” si la muncile mari trebuiau angajati oameni. Dar si noi eram oameni. Asa ca munceam cot la cot cu muncitorii…iar muncile copiilor erau munci de chinezi, cum se zice.

La cositul fînului, noi doar il intorceam cateva zile dupa ce se cosea, iar apoi il adunam in porcotețe si-l caram unde se faceau capițele (asta era varianta cea mai fericita). Insa tata nu vedea rostul capitelor, din moment ce avea saia in curte…asa ca il caram direct in curte de pe coclauri. Aveam o paturica unde incarcam cu furca porcotete de fan cat puteam sa car, o inodam la capete, o luam in spinare si urcam si coboram doua-trei dealuri cu ea pana acasa. Si faceam asta de dimineata pana seara pana cand ramanea terenul curat la lacrima.

La stransul prunelor la fel. La cele de pe langa casa…”langa casa” inseamnand cele doua-trei dealuri de jur imprejur, cativa kilometri dus si tot atatia si la intors. Caram cu galetusa tone de prune si mere, dupa ce in prealabil le bateam, culegeam si adunam intr-un munte mare. Si pentru ca aveam doua maini, aveam doua galetuse si cu ele bateam dealurile zile in sir pana nu mai ramanea urma de ele in livezi.

La grîu era alta socoteala. Campurile noastre erau arendate si toamna primeam camioanele de grîu, fiecare gospodarie pe masura ei. Masura noastra erau cateva camioane. Tata ne arunca in mijlocul camionului care se parca in incinta fostului C.A.P. (pentru cei mai tineri Cooperativa Agricola de Productie), ne punea in mana galetuse mici si sute de saci de rafie si de panza si mai plecam de acolo dupa ce goleam camioanele de grîu in saci.

La sapat aveam gradini peste gradini de sapat: de legume, de porumb si de cartofi si alea trebuiau sapate cu regularitate. Avea oameni cu ziua care faceau asta, dar si pe noi pe langa ei. Sapam pana faceam bataturi la maini si ne dadea sangele. Bucuria noastra ca scapam. Dar nu scapam. Ne trimitea sa ne spalam, sa ne dezinfectam, ne bandaja si ne punea la loc sapa in mana.

Asa am scos intr-un sezon tone de cartofi si i-am carat pe toti pe platoul din curte intr-un munte dincolo de care nu vedeai soarele, de mare ce era. Dar cartofii aveau multe intrebuintari la noi: de samanta, de mancat, pentru porci. Asa ca trebuiau sortati si tot muntele ala trebuia impartit pe caprarii, iar apoi fiecare caprarie carata la locul ei. O imparteala era in functie de soi, in cartofi rosii si galbeni, apoi la fiecare soi, in cartofi in mari, mijlocii si mici…si stricati. Ce era stricat se ducea la porci.

La cultivarea rosilor, trebuia sa le urmaresc zilnic si cum cresteau un pic trebuiau legate mai sus pe araci, araci pe care in prealabil il faceam din lemnele care le aduceau carutasii dupa ce curatau padurile noastre, iar apoi le udam pana se coceau, dupa care le culegeam si le sortam. Apoi intram la productia de bulion si la bucatarie. La partea cu udatul rosilor, tata nu vroia sa facem risipa de apa…asa ca ne trimitea la garla de peste drum ca sa sa luam apa de acolo. Drept urmare, udatul dura cel mai mult si ma scotea din minti, pentru ca dintr-o galetusa d-abia udam 3- 4 fire dupa care trebuia sa ma duc iar la garla sa incarc galeata cu apa ca sa termin miile de fire de udat. Iar la doua zile o luam de la capat.

Cand venea vremea sa facem vinul si veneau camioanele cu struguri de la viile date in arenda, tata ne arunca in tocitori si ne punea sa zdrobim strugurii in picioare, cum se face. Asta era distractia cea mai mare…ne placea la nebunie sa ne mozolim. Iar apoi cand se facea mustul. Pe partea cu prunele, borhotul il scoteam din tocitori si il caram la porci…dar inainte stateam la cazan cu muncitorii ca sa ii ajutam la productia de tuica: taiam lemne, caram lemne, aduceam apa, le aduceam lor mancare si toate cele.

Am avut si oi multe intr-o vreme si pana sa le dea la cioban, cateva sapatamani am avut noi grija de ele. Odata m-am luat cu vara-mea la jucat carti in iarba si apoi am adormit si am pierdut oile. Le-am gasit pe niste dealuri si ne-am zis ca daca nu le gasim, sa nu ne mai intoarcem acasa ca ne omoara ai nostri. Apoi am prins si tunsul oilor si noua ni le dadea pe alea mai mititele..iar fiecare urma sa-si faca plapuma ei din lana obtinuta, care urma sa treaca printr-un intreg proces de care se ocupa bunica si niste femei care ajutau.

In ceea ce priveste muncile care implicau gandire si eficienta pe care le faceam impreuna cu el (construit de cotete, amenajari prin curte, etc) luam mereu cate un pumn in cap si o injuratura ori de cate ori nu ma ducea mintea sa pun vreo uluca drept sau faceam risipa din lipsa de atentie si inteligenta. Uneori imi arata dimensiunea prostiei si a nepriceperii mele lasand lucrurile facute prost sau “fara tragere de inima” cum le facusem…si vazand dimineata cum gainile imi distrugeau munca din gradina sau cum porcii evadau de la locul lor si ne invadau facand un dezastru. Dezastru pe care, normal, tot eu trebuia sa il repar. Daca televizorul se strica si el deja imi aratase cum se testeaza tensiunea din fire si cum se lipesc firele, iar eu le faceam prost…il lasa asa stricat si nu mai aveam la ce sa ma uit. De disperare ajungeam sa-l repar pana la urma. Nu-mi dadea nimic pe tava si imi spunea mereu ca in viata nu o sa gasesc niciodata nimic de-a gata. Sa-mi iasa cacatul asta din cap.

Aveam si zile libere si de joaca, dar putintele…pentru ca aveam lectii pentru vacanta. Nu-mi placea sa citesc in casa unde se auzea musca, asa ca imi luam cartea si o paturica si ceva din galantar de ciuguleala si citeam sub nuc, acolo imi placea cel mai mult. Nucul e copacul care m-a fascinat dintotdeauna. Imi placea la nebunie sa ma dau huta pe crengile lui rezistente sau sa ma urc pana sus in varf ca sa privesc lumea de acolo.

In sat, in weekend se aduceau filme de la oras la caminul cultural. Au fost anii cand am vazut cele mai multe filme indiene si “Şatra”. “Lantul amintirilor” si “Şatra” erau filmele pe care le-am vazut o zeci de ori pentru ca imi placeau la nebunie si d-abia asteptam sa se faca sambata si duminica ca sa merg “devale” si sa le mai vad inca o data.

La inceputul scolii eram un pachet de muschi si neagra ca fundul tuciului…de la soare.

Viata s-a dovedit extrem de grea, uneori nemiloasa si chiar imposibila. Si la mine si la sora-mea. Au fost incercari foarte mari pe care nu le vezi decat in filme. Nu e o metafora. Oamenii mai apropiati sau cei care au fost martori la intamplari stiu bine. Educatia spartana a tatei, lasand violenta la o parte pe care cu timpul am si inteles-o si am si iertat-o, s-a dovedit cea mai buna resursa de rezistenta si supravietuire.

Ca adult, am avut problemele mele relationale. Nu stiam sa-mi exprim emotiile, ba mai mult ma incurcau in ultimul hal. Am avut si anii mei de mare agresivitate in care parca eram copia tatei si reactionam foarte prost si intolerant la slabiciunile si neputintele celorlalti. Ca profesionist, insa, rupeam si faceam intr-un an cati altii in zece….exact cum crestea Fat Frumos.

Tiparul asta emotional in care fusesem crescuta, in mod clar nu era al meu si in modul cel mai natural s-a autodistrus prin experientele traite ca adult, prin alegerile facute in materie de oameni si prin ce-a fost dat din exterior ca provocare.

Autodistrugerea a fost un proces lung si dureros, dar cel mai mult a fost inevitabil. La inceput m-am distrus pe bucatele si pe episoade. Adica eram deja pe o carare pe care zburam cu o viteza supersonica si era predictibil ca intr-o zi o sa ma fac scrum. 

Si a venit o lovitura de gratie nu doar intr-un plan al vietii, ci in toate, deodata si dintr-o data si care m-a scos complet din orice circuit.

Prin alegerile mele cu sinele, facute la un nivel foarte profund al fiintei mele, al constiintei (nivel la care cred ca ajungi doar prin zdrobire, prin suferinta si durere) unde totul s-a redus la a fi sau a nu fi, cumva, nu stiu cum … a reanceput rezidirea mea. A ramas ce trebuia sa ramana, s-a dus ce trebuia sa se duca…s-au cernut toate si incet incet, an dupa an, am inceput sa ma recompun, plecand de la samburele fiintei mele.

Asta ar fi partea buna a autodistrugerii….ca se duce cine nu esti si ca ramane cine esti si cine trebuie sa fii. Din experienta mea, exista o conditie fara de care rezidirea nu incepe sa se intample si nici statornicia in bine nu se intampla: trebuie sa iti vrei binele cu adevarat. Trebuie sa alegi ferm binele. Fermitatea si hotararea te ajuta sa iti infrangi orice inertie care vine din propria natura umana sau din spate.

Partea rea este ca exista o mare probabilitate sa nu iti mai revii dupa autodistrugere. Fie sa ajungi aiurea sau ca un sac fara fund la unele aspecte de viata, vesnic infometat si nesatul, bantuit de un gol pe care nimeni si nimic nu-l poate umple si ajungi fara sa realizezi un consumator de semeni si de orice in virtutea traitului clipei si a vietii efemere pe pamant. Fie ajungi pe la vreun spital de nebuni sau puscarie sau ros de boli crancene. Fie, daca te-ai facut cenusa, sa nu te mai poti ridica de acolo. Asta daca nu ti-e data moartea care sa puna capat agoniei.

Eu consider ca ridicarea si revenirea mea au fost de la Dumnezeu, pentru ca am atins praguri ale neputintei atat de adanci pentru niste ani, incat acest lucru mi-a devenit clar ca lumina zilei atat prin constientizare cat si prin multe minuni care s-au intamplat cu mine. Dumnezeu a fost si este pentru mine o evidenta.

Exista in Scripturi pe undeva un pasaj unde vorbeste Dumnezeu si zice ca poate altoi un copac impotriva firii lui, cum la fel de bine il poate arunca pe foc daca nu da roade. Ca si cand ar creste mar din salcam. Eu cred ca m-a altoit Dumnezeu impotriva firii copacului din care m-am tras si impotriva oricarei lipse de sansa, speranta si incredere pe care o regasesti in lume si in oameni.

Si rezidirea a fost la randul ei un proces la fel de dureros. A fost ca o dalta care ma cioplea in rarunchi.

Probabil nu e intamplator ca oamenii se apropie de Dumnezeu in momentele lor cele mai grele, cand sunt distrusi sau ingenunchiati de viata….pentru ca d-abia dincolo de ei, de voia si cunoasterea lor exista Dumnezeu. Sunt putini oameni care ajung sa fie bine pe calea gratiei. Iar in lumea noastra tot mai dura si mai confuza, calea gratiei este o oportunitate pentru foarte putini oameni.

…si atunci partea buna a autodistrugerii este insasi regasirea si intalnirea cu Dumnezeu si cu sufletul tau, cu cine este fiinta ta si de aici, cu cine trebuie ea sa devina, cu menirea si cu implinirea ei.

Eu sunt bine acum, sunt in pace cu toate ale mele din toate timpurile, am petrecut multi ani pentru a descurca itele cu fiecare om in parte intalnit, cu fiecare situatie si pentru a imi asigura premisele cele mai bune si mai curate pentru un nou inceput, pentru o noua viata.

Unii oameni nu se intalnesc cu destinul lor, nici in plan personal si nici profesional pana nu s-au intalnit mai inainte cu cine sunt ei si cu Dumnezeu. Si simt asta ca pe o mare iubire ce-o poarta Dumnezeu omului. Ca sa iti poti implini la intregul potential destinul, pe toate planurile, trebuie sa fii pregatit cu adevarat. Eu sunt unul din oamenii a caror ruta a fost asta. Si sunt recunoscatoare ca am inteles lucrurile astea de tanara.

Am povestit frantura asta din viata mea pentru toti cei care au experienta unei copilarii dure si violente si care se chinuie foarte tare ca tineri si ca adulti. O copilarie din care daca nu reusesti sa iesi cu adevarat si sa te pozitionezi fata de ea corect astfel incat sa te poti vindeca autentic si in profunzime – te poate urmari si sabota pana la sfarsitul vietii. Efectiv iti intoarce perceptiile invers, iti intoarce fiinta pe dos…de fapt asa cresti, intors pe dos…deseori mutilat si asta devine normalitatea ta, d-aia nu intelegem de ce totusi nu ne e bine cand totul in jur si cu noi e bine…cand nimic din ceea ce facem sau simtim nu pare sa fie nenatural pentru noi, pare sa fie din firea noastra. Dar e dintr-o fire intoarsa pe dos…aia in care am fost imbracati prin crestere…o imbracaminte care s-a facut una cu pielea noastra. O nerezolvare autentica a problemelor copilariei te poate impinge la esec cand ti-e lumea mai draga si te poate arunca de pe culmile succesului cand te astepti mai putin, atat de puternica ii este inertia si puterea.

Problema este ca in realitatea realitatilor, nu poti da vina pe copilarie pentru niciun esec din niciun plan, iar unul din marile adevaruri, poate cel mai greu de acceptat atunci cand iei la cercetat obiectiv cauzele esecurilor si ale neamplinirilor din viata ta – este tocmai asta: ca responsabilitatea vindecarii si a propriei tale vieti si fericiri sta doar in mainile tale, in alegerile pe care le faci si in modul in care te pozitionezi in fiecare secunda fata de tot ceea ce se petrece cu tine si in jurul tau. Nu ai unde fugi, nu are cine sa te salveze.

…iar daca ai ramas ciuntit sau mutilat pe interior (uneori si pe exterior), responsabilitatea acceptarii a ceea ce este, asa cum este si a transformarii mutilarii in frumusete si gratie tot in palmele tale sta.

Nu mai poti sa fii cine ai fi putut sa fii daca nu trecea trenul peste tine si nu te schilodea si nu te facea din om neom, insa poti ajunge sa-ti implinesti  potentialul si menirea asa cum esti si poti ajunge la o versiune a ta poate mult mai reusita comparativ cu ce-ai fi ajuns fara toate aceste experiente, necazuri, dureri si suferinte. Un scenariu care oricum iti va ramane pe vecie necunoscut, deci nici macar nu are sens sa te gandesti la el.

Putem scoate ce e mai bun din ceea ce este, nu din ceea ce nu este….iar vorba tatei  – cand explica lucruri saracilor cu mintea, dupa munca la cate o tuica “Ceea ce este e mai mult decat ceea ce nu este. E logic…ce dracu’ esti bă prost asa?! Vezi ca faci umbra pamantului degeaba!”

Nota / Update:

Nu am vrut s-o bag pe mama in scrierea asta. E o frantura, nu un roman si trebuie luata ca atare. In alte postari, poate o sa schimb si unghiul.  Mama n-a fost pasiva deloc. N-a ezitat niciodata sa intervina si d-abia mai iesea vie, iar interventiile ei inversunau raul si mai mult. Adica faptul ca intervenea, nu ducea la scaparea mea, ba din contra. Cum la fel n-a ezitat sa plece cu noi de mai multe ori si nu s-a putut si a iesit si mai rau.

Putini oameni inteleg ca pe langa cativa pumni, certuri si curele, exista dimensiuni ale violentei si terorii mult mai mari care clatina din rarunchi si cea mai curajoasa mama si sotie. Si orice om, depinde de context. E de inteles. Nu le-au trait, nu stiu despre ce este vorba si care le este impactul. Si e mai bine asa.